“Exista lucruri mai importante decat banii”

Tags

, ,

Rosia Montana, 2014. Pe-un picior de plai, pe-o gura de rai, cum ar veni, mi se imbolnaveste copilul. Copiii mai au tupeul sa se si imbolnaveasca, uneori. Vomita de 2 ori, apoi se blegeste si nu mai raspunde cand strig la el. Sun tatal, il mobilizez, urcam copil in masina, plecam spre Campeni, acolo unde am gasit ultima data un pediatru. Copilul e semi-letargic, mai da sa vomite, se mai trezeste, ajungem la spital, urcam 4 etaje pana la pediatrie (cu copilul in brate), surpriza: pediatria nu mai e. S-a inchis. Da, stiam ca spitalul are oarece probleme, am citit in presa ca este grav subfinantat si primaria nu mai are fonduri sa-l sustina. A cerut la alte primarii, de la comunele invecinate, dar ele o duc si mai prost. Situatia e naspa. Vad pe pielea mea (si a copilului meu de 4 ani jumate) ce inseamna asta.

Cred ca am mai zis, am avut mereu noroc de personal mai mult decat amabil la urgenta. Nu am ce sa le reprosez oamenilor, s-au purtat extrem de frumos cu juniorul. Un chirurg i-a facut o ecografie abdominala. Atent, meticulos, am ajuns la concluzia ca nu e apendicita. Si atat, ca am nevoie de pediatru pentru tratament. Sa merg la Abrud.

La Abrud exista pediatru, dar nu e de garda. Se mai intampla, nu munceste nimeni 24/7. E un ginecolog. O fi medic bun, dar e specializat in copii de 20 g, nu 20 kg. Mie imi trebuie in continuare pediatru. Copilul e in continuare bleg, mai da sa vomite, mai atipeste, mai plange putin.

Dam niste telefoane si gasim un medic. Nu e chiar pediatru, e medic de familie, dar consulta copii. Are consultatii intr-o comuna de langa Abrud. Intr-un dispensat amenajat printr-un program de CSR al unei corporatii. Da, corporatie de-aia naspa, care “suge sangele poporului, huooo, nu ne vindem tara”. E vorba de Rompetrol, ma rog, are importanta numai in masura in care si Rompetrolul a fost injurat in presa copios in ultima vreme, cu tot cu guvernul care i-a acordat niste facilitati pentru investitii. Adica vin capitalistii aia “pusi numai pe profit” (o sa revin la asta alta data) si fac dispensare, ca bugetul comunei probabil n-ar fi putut sustine niciodata asa ceva. Dispensarul arata absolut civilizat, este dotat cu ce ii trebuie, medicul isi introduce datele in computer, printeaza reteta, platim o suma absolut modica pentru ca nu suntem inscrisi pe lista si plecam cu copilul acasa. Daca nu isi revine pana diseara, trebuie internat. Undeva, vedem noi unde. La Abrud unde nu e specialist sau la Alba, la 80 km.

Bun, copilul meu e bine, nu avea nimic grav, doar mai multe probleme aparute concomitent. Am scris povestea asta pentru ca tot aud si citesc in ultima vreme ca suntem niste bestii neevoluate daca ne gandim la bani. Ca sunt mai importante raul, ramul, prepelita cu creasta mov, legendele cu hiperboreeni si alte asemenea. Ca decat sa ne gandim “la burta”, mai bine ne-am gandi la identitatea nationala. Ca Romania trebuie sa ramana “neatinsa”, verde, daca ne trebuie ceva in mod special sa luam de la altii, la noi acasa sa traim bucolic si medieval, cu pasuni si vaci de la care sa luam strictul necesar pentru subzistenta. Si, una peste alta, ca oamenii de valoare se hranesc cu spirit. Si pe partea cealalta scot stele, probabil. Si ca “exista lucruri mai importante decat banii”.

Da, exista. Copiii, batranii, bolnavii. Spitalele, scolile, drumurile, bibliotecile. Si toate costa. Daca nu ai la buget banii de care ai nevoie, nu faci nimic, cu toti medicii si asistentele amabile si dedicate pe care le-am intanit azi. Atat m-am saturat de cei care spun ca “exista lucruri mai importante decat banii”, incat le doresc, sincer, sa ajunga sa-si plimbe si ei copiii bolnavi zeci de kilometri cautand un specialist. Si atunci, poate, vor intelege ca banii nu inseamna numai hainute, pantofiori, lantisoare de aur si BMW-uri. Ca pentru unii nevoia de bani nu inseamna risipa si consumerism desantat, ci dreptul la viata si demnitate.

Stiu, as putea sa plec. Mie mi-ar fi mai usor decat altora, intr-un fel. Dar e absurd si sa vorbim despre asta. Solutia nu e sa depopulam zonele sarace din tara si sa ne mutam toti la Bucuresti. Nu de alta, dar asta inseamna, probabil, cea mai mare parte din tara. Saracie exista si in Apuseni, si in Oltenia, si in Moldova… Cam in toate locurile in care nu exista afaceri mari care contribuie serios la bugetul local. Deci iar bani…

Asa ca, va rog, data viitoare cand vreti sa tineti lectii despre “lucrurile mai importante decat banii”, va rog sa va abtineti. Sau sa ii donati pe ai vostri pentru renovarea si dotarea unui dispensar satesc sau a unei sectii de spital de provincie…

20140220-103403.jpg

Taranul Valentin si hipsterul Dragobete

Tags

,

Nu “sarbatoresc” Valentine’s Day. Asta ca sa ne fie clar. Nu militez impotriva lui in vreun fel, pur si simplu nu-i genul meu de sarbatoare. Probabil ca, pe de o parte, sunt o idee prea “batrana” pentru ea. Daca o prindeam la 14 ani, as fi privit-o altfel. Atunci sigur m-ar fi impresionat un trandafir si-un mutunel de plus care spune “ailaviu”, la 20+ deja aveam alte pretentii de la viata si de la barbati. Apoi, pentru ca, sincer, romantismul ala “clasic”, cu mutunei si lumanarele si prajituri roz in forma de inima nu a fost niciodata genul meu.

Sa nu credeti ca-s vreo bestie pe care daca o tai nu curge sange, am si eu sensibilitatile mele, dar sigur 100 de lumanari roz cu aroma de capsuni si o lenjerie intima rosie din dantela nu se numara printre ele (scenariu real, vechi de peste un deceniu, cu adevarat awkward – mi-era jena si pentru mine, si pentru amaratul care a avut proasta inspiratie). Apropo, chiar exista femei care poarta lenjerie rosie din dantela cand vor sa impresioneze? Fo’ real?!😀

Deci, nu “vibrez” in vreun fel romantic de 14 februarie. Dar sunt “live and let live” cu ziua asta. Daca pe unii ii face fericiti, pai sa-si daruiasca mutunei cu plasa, cine sunt eu sa judec? Am vazut ieri niste fete (cred ca nu erau inca la liceu), cu “valentinii” aferenti, fiecare cu trandafirasul si prajitura regulamentara, la o cofetarie din Campeni. Erau asa fericite si mandre ca m-au induiosat. Imi imaginam ce emotii au avut dimineata, intrebandu-se daca vor fi “alese” sau nu. Pentru fetele alea m-am bucurat ca s-a inventat sarbatoarea asta, asa importata, corporatista si consumerista cum e ea. Cine sunt eu sa pun standarde de calitate la fericirea oamenilor?

Daca ma scoate ceva din sarite cu adevarat de Valentine’s Day, e replica aia cu “Noi suntem romani, sarbatorim Dragobetele”. Mi se pare cea mai jalnica hipstareala a ultimilor ani. Adica un fel de “noi suntem daci cu cusmele pe frunte, nu putem sa ne dam mutunei de 14 februarie cu toata p*limea, e prea mainstream. Noi ne dam mutunei cu 10 zile mai tarziu, ca asa e hip”

Sarbatoare traditionala? Really, dude? Adica atunci cand erai tu copil venea bunica-tu de la sapa cu buchetul de ghiocei la bunica-ta, pe 24 februarie? O ducea seara la birtul satesc, imbracat in costumul “bun”? Hai, sa ridice un deget cel in familia caruia se intampla asta. Mda, ma gandeam eu…

Dragobetele e, pur si simplu, varul hipster al “plebeului” (de-acum) Valentin. E sarbatoarea celor care tin mortis sa fie altfel. A celor care au senzatia ca se intorc la “radacini” daca o ard in Centrul Vechi imbracati in ie. Presupun ca de Dragobete nu se daruieste ciocolata belgiana, ci turta dulce “traditionala” ungureasca in forma de inima cumparata de la targul de la MTR. Si “mandrele” sunt tare bucuroase ca au primit o bucata de coca naspa, tare si fara gust, nu ciocolata fina ca toate tutele mainstream care nu s-au conectat la spiritualitatea poporului roman. Probabil ca romancele verzi primesc de Dragobete bratari de ata sau samburi de bostan insirati pe sfoara sau ce-o mai fi hip in zilele noastre, nu cercei si inele “adevarate” ca valentinele, si se simt fericite ca ele sunt bio-eco-bullshit.

Nu ma mai innebuniti cu “sarbatoarea traditionala”. Frenezia asta cu Dragobetele a aparut cu cel putin 5 ani dupa primul Valentin, dinspre orasele mari inspre provincie. Imi imaginez ca un hipster pus in incurcatura, care nu stia cum sa impace “capra”, adica o iubita care ar fi vrut si ea sa fie in randul lumii, cu “varza” mainstream-ului, a sapat pana a gasit o sarbatoare pagana obscura prin vreun tratat prafuit si a strigat “Evrika! Acum pot sa o fac fericita pe iuby fara sa ma fac de rahat printre colegii mei anti-corporatisti”.

Cu siguranta, Dragobetele mi-a facut Valentinul mai simpatic. Prefer oricand bucuria simpla si ieftina a unor copii care-si daruiesc inimioare chinezesti care canta enervant, arogantei ipocrite a “dragobetilor”. Ma gandeam ieri ca sunt la un pas de a defila cu o inima rosie de plus in mana, just to make a statement. Personal, Valentinul mi se pare dulce la granita cu diabetul, dar macar e o zi a bucuriei simple, fara a avea aerul ala superior si “judgemental” al Dragobetelui.

20140215-110055.jpg

Femeile vin de la shopping, barbatii de pe luna

Tags

,

Il stiti pe nenea asta? Daca nu, uitati-va, pe bune, merita, indiferent de sex. Pardon, gen.

Ei, husbandul meu il stie, ca i l-am aratat acum vreo saptamana. Da’ nu i-a folosit prea tare. 

Sa zicem ca trebuie sa-mi cumpar ceva. O rochie mai “fitoasa” pentru un eveniment. Si, din motive obiective ce tin de timp, distante si oribilitati prin magazine, o caut online. Imi spun: hai sa fiu fata draguta si sa-i arat si lui, daca tot urmeaza sa dau o gaura considerabila in bugetul familiei. Sa facem si noi chestii d-alea cu sharing is bonding si alte bullshituri de prin reviste glossy. Ii arat. Si-i arat, si-i arat. Cateva zile vede cam o duzina de rochii. Imi spune “pai, sunt toate la fel”. La fel pe naiba, sunt modele diferite, nuante diferite, finisaje diferite… “Ei, tot aia!” Pai normal, ca-s rochii toate, daca ii aratam un trening probabil il remarca.

No, bun, deci pe care sa o iau? “Pe care vrei tu!” Bine, asta voiam sa aud. Mai caut, mai caut si O gasesc. The Dress. O stiti, doamnelor: ACEA rochie, dupa care nu va mai place nimic altceva. Perfecta, minunata, pretul numai de doua ori mai mare decat bugetul, da, EA este. Ma lupt putin cu vinovatia, cam 30 de secunde, imi spun ca putem manca mai ieftin, putem face economie in alta parte, pot purta blugii de anul trecut in primavara asta, pana la urma nu e asa mult. Vorbesc cu prietena mea din State sa o comande si sa mi-o trimita. Ma duc sa i-o arat si impricinatului, sa nu avem vorbe. Scoate nasul din WOW sau ce facea el in momentul ala, mormaie “Da, draguta, ia-o”. Discutam putin despre carduri, transferuri bancare, paypal. Mai mult eu, dar ne intelegem. Ii trimit prietenei mele linkul. Ma linistesc. O sa am rochie. Din fericire nu pot sa fac acum transferul prin paypal.

De ce din fericire? Pentru ca, dupa toata tarasenia asta care a durat cam o ora, aud din camera cealalta: “Auzi, dar ce culoare are rochia?” “Albastra” (repet, o vazuse, sau asa a zis la momentul ala, a dat si feed-back pozitiv) “Ha-haaa, o sa arati ca X!”. Da, respectiva X e The Pitzi Icon. Aia cu care nu mi-as dori sa ma compare cineva ever. O vazuse intr-o rochie albastra. Ma rog, alt model, alt material, alt albastru, la naiba, dar urma sa seman cu ea, ca – nu-i asa? – toate rochiile sunt la fel. (Sa nu mai aud vreun barbat care rade de femei ca deosebesc masinile dupa culoare, da?)

Femeile nu au nevoie de explicatii la faza asta, barbatii da: dupa replica asta, evident ca niciunei femei nu-i mai trebuie rochia. Si nici macar nu e vreun semn de amor si pretuire profunda, e… pur si simplu. Nu-ti mai trebuie. Mai ales daca te compara cu The Ultimate Pitzi. Nu conteaza ca stii ca el habar nu are nici de moda, nici de rochii, nici de tinute formale si nici nu insemna nimic chestia aia, poate lui ii place pitzipoanca si nu recunoaste. Uite-asa, n-o mai vrei, e momentul sa pui bot lung si sa cauti alta.

Din fericire, rochiile sunt ca barbatii: daca nu iese treaba cu The Perfect One, exista mereu una care descoperi ca-ti place mai mult. Parca ar sta mai bine pe tine, sigur e mai eleganta si nu e nici albastra. Din pacate, e si la acelasi pret, ar fi meritat sa fie macar cu 20 de dolari mai scumpa, uite-asa!

MenVsWomenShopping

Omenie, eroism, normalitate

Tags

, ,

Sa scriu si eu ceva despre subiectul zilei. Al saptamanii trecute, de fapt, ca acum deja e “pe val” faptul ca a nins in ianuarie si romanul nu iubeste in mod special lopata, dar asta e altceva.

Despre accidentul aviatic, deci. Habar nu am cum e cu IFR, VFR, STS, GPS, GSM &co si chiar nu am de gand sa scriu chestii despre ce ar fi trebuit sa faca niste oameni de meserie in domenii despre care nu stiu nimic, ca nisa asta e ocupata si supraaglomerata chiar. Asa ca, reucnosc cu umilinta, sunt singura persoana din tara asta care nu are solutii la problema.

Eu ma pricep la oameni, ii mai si cunosc pe cei din Apuseni, asa ca despre ei o sa scriu. Se tot vorbeste despre eroii care au gasit victimele si le-au salvat, ca de ceva incredibil, nemaivazut, toata tara este… wow, ce-au facut oamenii aia! Da, au facut, probabil, partea cea mai importanta din treaba. Totusi, nu vi se pare macar putin trist ca lumea se mira ca si cum cei trei locuitori din Horea ar fi construit o racheta cu biogaz si ar fi aterizat pe Inelul lui Saturn?

In definitiv, ceea ce au facut ei e un gest profund uman si atat. Da, in sens sociologic, daca judecam normalitatea din punct de vedere statistic, normal e sa stai pe canapea si sa carcotesti ca nu face altul, iar ei s-au abatut semnificativ de la medie. Dar, moral, gestul lor este normal si toti ceilalti care trec pe langa o babuta care aluneca pe gheata si nu se opresc sa o ajute ca e frig si intarzie la lucru, toti cei care trec nepasatori pe langa un viol in amiaza mare si nu se baga nici cat sa sune la 112, ca nu-i treaba lor, toti cei care spun cu aroganta ca saracii n-au decat sa moara de foame daca nu se descurca, ca viata-i dura… toti au o mare problema. Societatea are o mare problema daca umanitatea a devenit eroism si egoismul, normalitate…

Nu incerc sa le diminuez cu nimic meritele celor trei oameni simpli si buni care au plecat, pe o vreme pe care nu ai scoate nici cainele din casa, sa salveze niste necunoscuti. Dar stiu sigur ca nu au pornit de acasa cu gandul “Hai sa devenim eroi si sa ne dea la televizor!”. Au plecat pentru ca niste oameni aveau nevoie de ajutor si ei puteau sa-l ofere. Si pentru ca, din fericire, motii nu au fost inca “atinsi” de egoismul si miserupismul national. Nu stiu cum e in alte parti si pe unde se mai intampla asa, dar aici oamenii, daca pot, ajuta. Si v-am mai povestit despre asta cu alte ocazii. E aceeasi atitudine care te indeamna sa strabati tara ca sa deszapezesti niste sate de care nu ai mai auzit pana atunci, sau sa iti pui in paranteza propriile pregatiri pentru Craciun ca sa muncesti trei zile in scopuri caritabile.

E, pana la urma, aceeasi atitudine care te face ca, atunci cand intalnesti prima data in viata o persoana ratacita prin satul tau, sa iti pui haina pe tine si sa o duci pana unde nu stie sa ajunga. Asta mi s-a intamplat mie in primele 24 h in Rosia si da, am ramas socata pe vremea aia, acum imi dau seama ca femeia a facut ce i se parea ei firesc, fara sa se gandeasca in mod special la povestea asta. Dar eu traisem in ultimii 20 si ceva de ani intr-o lume in care normal e altfel, in care povestea cu tanara rapita si violata nu e o intamplare nefericita ci un mod de viata (da, am patit si eu sa fiu atacata cand eram foarte tanara, in scara propriului bloc, la o ora la care toata lumea se uita la stiri – am tipat, m-am batut, am scapat cu bine pana la urma pentru ca eram one crazy little bitch, numai cu vanatai, ceva sange si o deviatie de sept, iar vecinii intorceau capul pana mi s-a vindecat ochiul vanat si nasul umflat). Veneam dintr-o lume in care mi-am rupt piciorul, in miezul zilei, la km 0, in fata Teatrului National, si dupa vreo 10 minute m-a ajutat un nene din provincie sa ma ridic si sa ajung la spital. Nu mai stiu de unde era, dar nu stia drumul pana la Urgenta. Pana atunci trecusera sute pe langa mine, toti aveau alta treaba. Aici, din fericire, oamenii sunt altfel, iar eu inca mai sunt socata de lucruri marunte, de orice ajutor marunt pe care nu indraznesc sa-l cer, dar vine si asa…

Nu vreau sa desconsider meritele celor trei, deci. Dar a sustine ca ei sunt niste eroi vine, de regula, cu un corolar cinic si trist: “nu toti ne-am nascut sa fim eroi”, deci ne putem intoarce la viata de pana acum pana data viitoare cand ne vom minuna de alti eroi care vor face ceea ce e normal sa faca oamenii… Poate, intr-o strafulgerare de luciditate, vom invata ceva de la ei: sa nu mai bagam capul in pamant ca strutul cand i se face cuiva rau langa noi, sau cand cineva s-a ratacit, sau cand o fata e atacata si rapita in plina strada.

Mi-as dori ca macar o parte din cei care citesc ce-am scris eu, sau chiar o parte dintre cei care au stat cu ochii ficsi in TV saptamana trecuta, sa vada putin dincolo de senzationalul de tabloid al intregii povesti, asa cum a fost ea spusa si ras-spusa. Sa vada ca, in toata nebunia asta, niste oameni au fost, pur si simplu, profund umani si ca traim intr-o lume atat de dementa incat au ajuns sa fie decorati pentru ca au fost oameni.

humanity

Cum nu m-au lasat masonii sa fac 16 copii

Tags

, ,

S-a umplut netul de nebuni. Serios, nu e o metafora, dupa umila mea parere chiar sunt persoane cu oarece probleme psihice din gama celor pentru care se emit certificate medicale.

Nu stiu daca numai la mine pe Facebook e asa sau aveti si voi d-astia, dar sharuitorii cu teoria conspiratiei par sa fie la egalitate cu cei care ma informeaza in legatura cu casnicia Biancai Dragusanu si alte subiecte d-astea “hot”.

Povestea spune ca NWO, sau Illuminati iudeo-masoni, despre care nu am inteles exact daca sunt si reptilieni au ba, conspira sa ucida populatia pentru a cuceri Terra. E o teorie veche de import, nu vreau sa o aprofundez acum, dar in ultima vreme dobandeste accente hilare. Trec peste faptul ca nu vad logica, if there is one, in povestea asta cu depopularea. Adica inteleg ca vor sa cucereasca Terra pentru bani si putere. Pai, daca ne omoara, cine mai munceste pentru ei? Pun ei osul lor iluminat? Ma indoiesc profund. Dar hai sa trec in revista modurile in care conspira de cateva luni incoace.

Prin vaccinuri. Asta e veche dar vesnic tanara. Ce alt mod mai simplu de a ucide toata populatia Terrei decat prin eradicarea variolei, poliomielitei, tetanusului si altor boli banale de genul asta? Are sens, nu? Da, stiu, si mie mi se pare la fel.

Prin mancare. Ne dau zahar ca sa ne omoare si sa controleze pamantul. Nu ne mai lasa sa cumparam lapte de vaca potential tuberculoasa in acelasi scop. Ne lasa sa mancam chiar si carne cu aceeasi idee marsava in minte.

Prin avioane. Cica urmele alea care raman la coada avionului sunt pline de chimicale care ne spala pe creier. De-aia oi fi eu asa zen de 2 ani incoace, ca pe la Rosia trece culoarul aerian, I must be stoned.

Prin doctori si medicamente. Ticalosii aia din spitale si industria pharma ne-au spalat pe creier si, in loc sa ne tratam la domiciliu cu zeama de ceapa si clisme cu sare, ei vor sa ne omoare ducandu-ne ca niste bestii in spitale, sa ne trateze cu medicamente de ultima generatie. Huooo!

Mai sunt cateva. Nu mi le mai amintesc acum, dar sunt din aceeasi gama. Da’ hai sa v-o zic pe ultima, de la care mi se trage si titlul, ca nu ma pot abtine: Masonii astia reptilieni sau ce sunt ei vor sa decimeze populatia prin scaderea natalitatii. Banuiesc ca administrandu-ne contraceptive. Right, asa ma gandeam si eu. Eu voiam sa fac 16 copii, de fapt, pe care aveam toate conditiile sa ii cresc, sa ii hranesc, sa ii tratez, sa ii educ. Da’ au venit ticalosii astia de masoni si mi-au umplut casa de Durexuri ca sa reduca populatia Terrei. Or something.

Oricum, nu trebuie sa va temeti, extraterestrii buni au venit sa ne salveze. Copiii nascuti dupa 1995, care au ochii mari si devin agitati daca se uita prea mult la TV sau laptop sunt de fapt fiinte evoluate din alta galaxie care au venit sa salveze pamantenii de reptilieni.

Ma tot gandesc sa le spun baietilor cu avioanele de care vorbeam mai sus sa imprastie si ceva medicamente care trateaza psihozele. Ar putea ajuta cauzei.

free speech

Song of 2013

Tags

,

A fost “coloana sonora” a anului 2013. Pentru mine, ea e mult mai veche, dar niciodata nu am legat-o de nimic pana anul trecut cand, prin vara, a devenit semnificativa intr-un fel destul de trist.

Intai am legat-o de pierderea unuia dintre cei mai dragi oameni din viata mea. Fara sa vreau, a inceput sa-mi sune in cap in cel mai trist moment, dovada ca multe chestii ni se “insurubeaza” in minte si raman acolo pentru a iesi la momentul (ne)potrivit. Pentru ca nu am avut niciodata vreo slabiciune legata de “My Way” pana in ziua in care mi-am dat seama ca, daca piesa asta ar fi fost scrisa pentru o anume persoana, atunci el ar fi.

Apoi a inceput sa insemne altceva. A inceput sa fie legata de mine. Intr-un fel sau altul, am iesit cu capul sus si cu ea in minte din cel mai prost an al vietii mele de pana acum. Sper ca va fi si cel mai prost la modul absolut.

2013 a fost anul in care viata mi-a demonstrat ca, daca vrea ea, se da peste cap intr-o clipa, sau in cateva zile, si nimic din lupta ta poate sa nu conteze. Totul a fost atat de fucked up, pe aproape toate planurile, incat in 2013 am simtit ca imbatranesc vreo 3 ani in loc de unul singur. Totusi, daca ar fi fost sa fac vreun “soul searching” la miezul noptii de Anul Nou, raspunsul ar fi fost sigur “I faced it all and I stood tall and did it my way”.

Nu vreau sa fac filosofie ieftina, dar voiam sa va spun ca mi se pare mai important decat orice sa iti fii loial tie insuti si sa iei totul, asa cum vine, cu curaj si cu capul sus. Sa nu renunti niciodata la lupta. E lectia anului trecut pentru mine, invatata in mod tragic de la omul care probabil ca mi-a marcat cel mai semnificativ viata, apoi adaptata si replicata de n ori pana la sfarsitul anului. Indiferent unde voi fi la sfarsit de 2014, in Rosia, la sute sau la mii de km, imi doresc sa pot spune, iar, “I did it my way”. 

Cum a fost la actiunea umanitara de anul acesta

Tags

, ,

“You begin saving the world by saving one person at a time; all else is grandiose romanticism or politics.” (Charles Bukowski)

V-am povestit despre actiunea umanitara din Abrud. Eram incantata de idee dinainte de a se intampla, dar nu aveam decat o reprezentare vaga a intregii povesti. Acum, dupa 3 zile in care am participat ca “fotoreporter” la ce s-a intamplat, pot sa spun ca nici nu-mi trecea prin cap ce munca e, de fapt…

Cum sa va spun? Oamenii acestia au muncit pe rupte 2 zile si jumatate. Dar munca serioasa, de dimineata pana tarziu in noapte. Au taiat 9 porci (aproape o tona de carne!), i-au transat, au pregatit carnati, jumeri, unsoare si caltabosi, au facut pachete cu toate acestea si altele cu dulciuri si fructe si le-au impartit la 125 de persoane. Nu stiu daca va imaginati cat e de munca. Mult, iar cel putin jumatate din activitate s-a desfasurat afara, intr-un ger de crapau pietrele si mie imi inghetau degetele pe declansatorul aparatului.

Au fost peste 30 de oameni care au muncit cot la cot. De la copii la profesori, de la persoane care au beneficiat ele insele de ajutor in anumite momente, la consilieri locali. Doua zile si jumatate nu a mai existat nicio diferenta, toti au format o echipa care a functionat perfect.

Ceea ce mi-e foarte greu sa descriu este bucuria cu care s-a implicat fiecare om care a trecut pe acolo. O treaba de genul asta, in care te implici numai pentru ca vrei si o faci total dezinteresat, stiind ca la urma 125 de familii vor avea o mica bucurie, iti aduce o satisfactie si o seninatate pe care greu le poti intelege pana cand le traiesti efectiv.

Actiunea de la Abrud nu a schimbat ordinea Universului. A facut numai putina lumina in sarbatorile unor oameni nevoiasi. Dar e genul de actiune cu care poti incepe sa salvezi lumea.

Eu le multumesc abrudenilor pentru ca mi-au redat increderea in umanitate intr-un moment in care eram pe cale sa mi-o pierd. Ii multumesc lui Claudiu Burde, organizatorul si “creierul” actiunii, pentru ca m-a invitat sa particip, desi rolul meu a fost unul secundar. Si pe voi va sfatuiesc sa incercati macar o data sa participati la o treaba de genul asta daca nu ati facut-o deja. Va va schimba cu totul felul in care va priviti semenii.

Sarbatori fericite tuturor! Si nu uitati sa credeti in Mos Craciun. El exista in fiecare dintre noi!

(PS: Daca vreti sa vedeti pozele de la intreaga actiune, le gasiti aici)

actiune_abrud_2013-16 actiune_abrud_2013-34 actiune_abrud_2013-71 actiune_abrud_2013-120 actiune_abrud_2013-162 actiune_abrud_2013-171

Occupy… Then What?!?

Tags

, ,

M-am abtinut sa am o reactie acum cateva zile, cand “tineretul furios” de tip Occupy a infrant industria romaneasca si politicienii au picat Legea Minelor. Nu a ajutat prea mult, ca sunt inca suparata si dezamagita. Si chiar nu-mi pasa daca o sa mai pierd niste prieteni cu ocazia asta. Inseamna ca asa trebuie sa se intample. Lose some, win some…

Dezamagirea intai: cinismul cu care tineretul elitist condamna la moarte cateva mii de oameni. In cazul de fata pe cei din Rosia Montana. Da, e o idee pe care am tot auzit-o sau citit-o, fie ca venea de la lideri de ONG-uri sau lideri de opinie, fie “pe persoana fizica”, vorba unui ales. Sub mai multe forme, dar toate insemnand “Ce-mi pasa mie de minerii din Apuseni, n-au decat sa crape, oricum minerii sunt naspa, nu au scoala, au o meserie de 2 lei si nu ma ajuta cu nimic ca sunt in viata. Si minerii au batut studenti in ’90, cum sa fiu de partea lor?”. Nu cred ca are rost sa comentez treaba asta. Cei care sunt in stare sa inteleaga, vor intelege. Cei care nu pricep si li se pare legitim modul asta de a gandi, oricum vor ramane in mizeria lor morala (da, nu mai am de gand sa fiu delicata) in care oamenii au dreptul la viata numai de la masterat in sus. Dar vreau sa va spun doua lucruri. In primul rand, ca minerii rosieni (generic vorbind, de fapt vorbim de populatia din doua localitati) nu-s niste erori genetice carora le curge din gura si stiu numai sa dea din tarnacop. Sunt niste persoane decente, cu foarte mult bun simt, care lupta pentru dreptul lor la o existenta decenta – si o fac pasnic. Sunt la fel de inteligenti ca bucurestenii, in medie. Si, in principiu, cand nu-si vad de viata lor aici, se ocupa de actiuni umanitare, nu de batai. In ’90 majoritatea erau inca elevi si nu a mers nimeni din Rosia in Piata Universitatii. Da, mi-e lehamite de concetatenii mei care pot gandi asa despre semenii lor, in timp ce se aduna la mitinguri pentru maidanezii care ne musca de dos, spunand, ipocrit, ca ne-am pierdut umanitatea. Chiar cred ca o natiune pentru care cainii, copacii sau marmota cu creasta mov ajung mai importante decat oamenii, e condamnata la pieire. E ceva in genul sarpelui care isi mananca propria coada.

Dezamagirea a doua: lipsa totala de informare. Nu ma deranjeaza ca au protestat o mie sau treizeci de mii de oameni impotriva exploatarii. Ma deranjeaza ca au facut-o nestiind absolut nimic despre asta. Mai mult, cu convingerea ca nici macar nu trebuie sa stie. Nu e vina lor, ca asta le-au bagat in cap liderii de opinie (DE OPINIE, da? Sa nu-mi mai spuneti ca nu au existat lideri, nu au fost unii formali, inregistrati la tribunal, e drept, dar au existat o suma de persoane care au difuzat continuturi in mod constant si care s-au ocupat de organizare). Totusi, nu pot intelege cum persoane inteligente in general, pot prelua asa, fara pic de simt critic, fara dorinta minima de a verifica, orice continut, de la niste surse fara autoritate. Un blogger nu e sursa de autoritate, un activist nici atat. Nici un actor sau lingvist, cand vine vorba de tehnica sau chimie industriala.

Adica, daca ar fi fost sa existe o dezbatere corecta in spatiul public, pornind de la informatii concrete si verificate, nu de la simple opinii si licente jurnalistice, protestele ar fi fost un lucru bun. Eu sunt in mod special pro-dezbatere. Mi se pare ca ar trebui preluata ideea de la americani, sa introducem dezbaterea in scoli, ca disciplina obligatorie. Ne-ar prinde bine si ca exercitiu logic, si ca exercitiu democratic. Dar, atata timp cat “discutiile” (da, cu ghilimele, ca nu au fost discutii, doar acuzatii si venin de o parte si lipsa de reactie de cealalta) nu au nici macar premisele reale, da, sunt dezamagita. Sunt dezamagita ca majoritatea, inclusiv prieteni sau cunostinte ale mele, au simtit nevoia sa isi formeze o opinie si sa ia atitudine pornind de la niste informatii sumare si neverificate, pur si simplu crezand pe cuvant pe alt amic care a sheruit ceva pe facebook, care la randul lui a crezut pe altul, sau a dat pur si simplu share ca o facea toata lumea. Asta dublata si de toata gama de erori de argumentare din manualele de logica.

Probabil ca singurele opinii intemeiate ar fi cele ale expertilor. Nici eu nu sunt, nici cei din strada. Poate ca singura masura a legitimitatii opiniilor ar fi fost sa stii suficienta chimie, geologie, tehnica, ecologie etc cat sa stii cu adevarat despre ce e vorba. Dar e clar ca nu le puteam invata peste noapte, iar romanul nu stie sa taca nici daca i-e clar si lui ca nu se pricepe. Dar m-as fi asteptat, macar de la unii, sa fi verificat macar la nivel minim informatiile care le veneau gata mestecate, ca la bebelusi. O dezbatere corecta a fost imposibila cat timp materialele difuzate obsesiv erau incorecte. Da, chiar erau. La mina Yanacocha dezastrul ecologic si imbolnavirea populatiei a fost produs de contaminarea cu mercur. Sunt de acord ca e oribil ce s-a intamplat, dar astea sunt fapte, exista procese pe rol, exista sute de pagini de rapoarte tehnice privind dezastrul de acolo. Chiar si in procesul mai nou de cianuratie tehnologia e cu totul diferita (“heap leach pad” vs uzina de lesiere), dar contaminarea cu mercur este documentata si recunoscuta de comunitatea internationala. NIMENI nu a cautat. Nimeni nu a verificat. De 3 luni de cand se sharuieste documentarul ala, nu a fost nimeni atat de curios. Si da, conteaza ca e mercur sau cianura, conteaza ca e in spatiu deschis sau in uzina inchisa, conteaza toate detaliile. Tehnica nu e poezie si metafora.

Apoi, au fost articolele de genul acestuia. Iar, a facut valuri, din categoria “uite ce vor sa faca acolo”, l-am primit de nu stiu cate ori, l-am vazut pe grupuri de facebook, de fiecare data legat de Rosia Montana. In primul rand, substantele chimice nu se numesc dupa licenta poetica aleasa de autor. Cianurile se numesc cianuri, cuprul se numeste cupru, acizii se numesc acizi. Apoi, pozele sunt de peste munte. De la o intreprindere de stat care exploateaza cupru. Da, conteaza. Sunt tehnologii diferite. Da, conteaza sa stii asta. Conteaza sa stii despre ce vorbesti, inainte de a vorbi. Si, de cele mai multe ori, nu te poti informa de pe un site de activism. Acela manipuleaza prin definitie. Activistii nu informeaza, ei militeaza si interesul lor nu este ca lumea sa priceapa si sa isi formeze opinii corecte, ci sa convinga.

Ideal ar fi fost ca dezbaterile sa inceapa numai dupa ce lumea citea proiectul. Da, proiectul in sine, ala mare, de mii de pagini, nu rezumatul lui facut de cineva pe un grup. Ca sa stim ce combatem. Respect opinia oricui stie ce vorbeste. As fi ascultat si probabil ca as fi luat in serios opiniile informate. Din pacate, majoritatea incepeau cu inexactitati din prima fraza. Da, mi s-au spus tot felul de aberatii in apararea dezinformarii. In esenta ca nu e nevoie sa stie, ca nu conteaza de fapt proiectul, Rosia Montana e un simbol. De acord, chiar asta si este. Un simbol al ignorantei, naivitatii si discutiilor fara sa stim despre ce.

Dezamagirea a treia: lipsa de ratiune si dublul standard. La asta m-as fi asteptat cel mai putin. Am intalnit pana acum numai doua persoane care au putut discuta civilizat desi aveau alta parere. Intamplator sau nu, erau si dintre cei mai informati. La restul parca le-a luat Dumnezeu mintile, vorba lui mamaie. Practic, ei au voie (ba chiar obligatia, zic unii) sa spuna orice, cat timp e anti-RMGC (si anti-Chevron, ca mai nou discursul public e un fel de salata de boeuf de anti-investitori), nici nu mai conteaza daca e adevarat, documentat, logic etc. Pe de alta parte, oricine are alta parere ar trebui sa taca din gura, ca nu e decat un tradator nenorocit si vanzator de tara. Din punctul de vedere al opozantilor, libertatea de expresie e valabila si aplicabila numai pentru cei care sunt de partea lor. Nu ai voie sa crezi sau sa spui altceva. De aceea nici nu e posibila negocierea, dezbaterea, cautarea de solutii. De 3 luni am senzatia ca incerc sa discut cu cyborgi care au un singur script din care nu pot fi scosi. Cu cateva remarcabile exceptii. Dar cateva.

Dezamagirea a patra (si cea mai mare): protestul de dragul protestului. Nimeni din cei care au protestat nu a oferit si solutii. Nici pentru comunitate (vreau sa cred ca mizerabilii de la punctul 1 nu erau, totusi, majoritari), nici pentru patrimoniu si mediu (ca in Rosia Montana astea doua sunt probleme reale si daca iesim in strada pentru ele, inteleg ca ne pasa), nici pentru economia romaneasca in general. Adica stim ce nu vrem, asta e important, sa NU, ce facem in schimb… nu mai conteaza. Sa se ocupe statul. Sa se ocupe altii. Sa se gandeasca altii. Important e ca nu ne vindem tara. Parjolirea holdelor si otravirea fantanilor in varianta moderna – lasam niste monumente sa se darame (ca se darama, daca nu se mai ocupa nimeni de ele), lasam sute de hectare poluate deja asa cum sunt, pentru ca pe noi nu ne intereseaza decat sa nu. Un singur lucru o sa precizez, pentru ca nu cred ca sunt multi cei care stiu asta. Trasnaia cu UNESCO nu schimba cu nimic lucrurile. UNESCO nu iti repara casele. Este un fel de brand si atat. O “franciza”, daca vreti. Iti pune o eticheta care, teoretic, ti-ar aduce clienti (turisti) si de restul e treaba ta sa te ocupi. Iata ce se intampla cu cetatile dacice incluse de ceva timp pe lista UNESCO.

Da, stiu, am retinut, Rosia Montana e un simbol. Cei care au ghinionul sa traiasca in … simbolul asta la modul cat se poate de concret sunt doar “victime colaterale”. Mereu exista si asa ceva. Partea proasta e ca deja simbolul asta se extinde. Dupa cum le spuneam prietenilor mei, momentul in care am simtit cu adevarat ca mi se ridica parul pe ceafa de groaza a fost cand am auzit sloganul cu “toata Romania”. Adica nu stiu cum vi se pare voua chestia asta, dar pe mine ma inspaimanta ideea ca o suma de oameni “salveaza” tot, apoi se pun pe sarbatorit, dar nu sunt capabili sa aiba un plan coerent de “what next”. Si recunosc si ei ca de fapt nu-s organizati si nici nu se pot organiza pentru ca e o gasca foarte eterogena, de la neocomunisti la “Garda de Fier”, care altfel nu au nimic in comun din punct de vedere ideologic. Logic, nimeni nu poate spune concret ce se intampla a doua zi dupa ce “salveaza” Romania pentru ca nu s-au gandit atat de departe sau atat de concret. Da, am pus aceasta intrebare mai multor protestatari. Ori au schimbat vorba, ori mi-au zis ca nu pricep nimic. Inca mai astept o explicatie.

Si o sa explic de ce mi-e groaza de protestul de dragul protestului: cand au decis sa “salveze”, aceste persoane nu au facut-o cu un mandat legitim din partea populatiei, si nici informandu-i ce inseamna asta. Dimpotriva, manipularea si dezinformarea au fost parte din plan, pentru a atrage cat mai multi sustinatori. Asta inseamna ca, din punct de vedere moral, si-au asumat raspunderea pentru tot ce va urma dupa “salvare”. Pentru o criza politica si sociala, pentru o criza economica (chiar si temporara). Pentru toti oamenii care ar ramane someri, pentru toti copiii la care nu ar mai veni Mos Craciun, pentru toti elevii care nu-si vor mai permite carti si caiete, pentru toti oamenii care vor trai mai prost, macar o perioada, daca planul lor reuseste. Daca ar fi cu adevarat altfel decat politicienii actuali pe care-i acuza de minciuna, ar trebui sa ne spuna ce au de gand DUPA aceea si sa astepte o legitimare din partea noastra. Sa ne prezinte cu sinceritate liderii pe care i-ar sustine dupa ce ar termina cu actuala clasa politica, sa ne explice care e strategia lor economica si sociala dupa ce termina de ocupat ce e de ocupat si de salvat ce e de salvat. Si noi sa decidem daca ne reprezinta sau nu.

Deocamdata, pe mine nu ma reprezinta, pentru ca nu m-au convins. Si nu m-au convins pentru ca nici nu s-au sinchisit sa o faca. Eu nu-s activist, deocamdata. Dar promit ca, daca prin absurd “tineretul furios” va invinge si criza se va adanci, o sa adun o suta de copii flamanzi si incercanati cu boccelute pe bat si o sa-i duc acasa la domnii Bumbes, Rogozanu, Craciun, Mihaiu, Dan, Gotiu, Vilcu si cine mai e, sa se ocupe…

Da, sunt cumplit de dezamagita de concetatenii mei. Stiu ca nu-s majoritari, dimpotriva, in momentele de maxima efervescenta erau mult sub un procent din populatie. Dar sunt suficient de vocali incat sa ma faca sa nu-mi mai doresc sa impart aceeasi tara cu ei. Nu pentru ca avem pareri opuse, I could live with that. Ci pentru felul cum au ales sa se exprime.

Si da, sunt la fel de dezamagita de clasa politica, dar nu imi foloseste la nimic sa ma revolt impotriva lor. Chiar cred ca ultimul lucru de care are nevoie tara asta amarata in momentul asta e o criza politica. E destul de grava cea economica, nu cred ca ne mai permitem un alt an electoral dupa care sa vina la putere cei de anul trecut, sau alte combinatii de 3 luati cate 2, ca altii nu-s. Cred cu tarie ca avem o problema economica foarte mare si, daca nu ne revenim, chiar nu o sa mai conteze cine e la putere.

PS: Recunosc sunt pro-industrie, pro-investitii, pro-europeana si globalista. De cand am inceput sa am opinii politice si economice am crezut in aceleasi lucruri. Guilty as charged! Deocamdata, lucrurile in care cred eu au demonstrat ca pot hrani niste oameni, anarho-socialismul nu.

occupy jupiter

Mos Craciun exista! Vine in fiecare an in Abrud, judetul Alba

Tags

, ,

V-ati gandit vreodata cum e sa fii foarte sarac? Sa traiesti o luna din banii pe care unii dintre noi ii dau la o masa la restaurant? Probabil ca multi s-au gandit, dar, din fericire, putini au trait pe pielea lor saracia extrema. Putini stiu ce inseamna cu adevarat sa ai cateva zeci de lei in buzunar inainte de Craciun si sa iti petreci sarbatorile cu o tocana de cartofi pe masa, ca mai mult nu poti…

De acord, exista probleme mai mari. Exista tragedii adevarate, exista cauze mai mediatizate. La saraci, in general, nu se gandeste prea multa lume. Tocmai de aceea mi se pare atat de frumoasa povestea pe care vreau sa va o spun, de aceea am vrut neaparat sa scriu despre asta. Pentru ca e o poveste cu oameni frumosi si Mos Craciun adevarat.

Abrudul e un oras mic, care nu-ti ofera prea multe sanse. Multi someri, putine locuri de munca, salarii in general mici. De aceea e impresionant sa vezi ca, de trei ani deja, niste oameni cu suflet mare se organizeaza prin retelele de socializare, sa le faca o bucurie celor mai putini norocosi. Sunt oameni ca oricare dintre noi, nu o fundatie, nu lucreaza in asistenta sociala, nu sunt de la vreun partid. Numai ca, de pe la 15 noiembrie, incep sa se organizeze si, la jumatatea lui decembrie, devin toti ajutoarele lui Mos Craciun. Organizeaza o strangere de fonduri, cumpara alimente, cumpara porci, ii taie, ii transeaza, prepara bucate traditionale din ei, apoi fac pachete pe care le impart familiilor nevoiase. Totul simplu, frumos si fara “culoare politica”. Oameni pentru oameni. Oameni care daruiesc o parte din banii si din timpul lor pentru a face o mica bucurie celor mai putin norocosi.

Nu stiu exact cum a inceput toata povestea dar, cum va spuneam, anul acesta este deja al treilea. Si sper sa fie o traditie cat mai lunga. Uitati aici cum a fost in 2011. Si in 2012. Si video 2011 si 2012.

Am vrut sa va povestesc despre ei, in primul rand pentru ca merita sa afle cat mai multi oameni despre gestul lor frumos. Apoi, pentru a va arata ca se poate si fiecare dintre noi poate face ceva pentru semenii lui, daca vrea si ii pasa. Si, nu in ultimul rand, ca sa va demonstrez ca Mos Craciun exista. Vine in Abrud, poate si in alte locuri de care nu am aflat eu.

Aceasta este pagina actiunii de anul acesta  https://www.facebook.com/events/770883109593698/?ref_dashboard_filter=upcoming Daca si voua vi se pare frumos, distribuiti!

Uber-fashionismul naste monstri…

Tags

, ,

Ca sa revenim la chestii mai usurele inainte de a trece la altele “grele”. Asta e unul dintre subiectele despre care e musai sa scriu. Am intrebat si pe feisbuc, dar tot nu m-am lamurit, asa ca trebuie sa aprofundez.

Asadar… m-am uitat si eu la Vocea Romaniei cum ma uit la seriale, un sezon intreg intr-o seara. Si-am vazut o duduie care cand era imbracata si pieptanata de acasa, adica pe contul ei de Facebook, arata normal (daca nu punem la socoteala ochelarii de hipstarita care sunt urati by default if you ask me, dar, hai, sa trecem peste). Dar la TV a aparut cu chestia asta in cap:

Adica, un om normal, vine la “teve”, incape pe mana “par stilistilor” de renume care ii frezeaza pe aia si iese din mana lor de parca i-a facut cineva o gluma buna si i-a turnat crema de epilat in sticla de sampon.  Edit: Zice Ina ca arata asa de acasa, deci rectific. S-a dus la coafor si a dat bani ca sa arate ca si cum i-a facut cineva o gluma buna si i-a turnat crema de epilat in sticla de sampon.

Am mai vazut cel putin doua creaturi care purtau asa ceva in cap, in real life. Si erau super-incantate de lookul lor trendos, ca altfel as fi crezut ca e un accident nefericit sau o boala de piele. Acum, eu am recunoscut ca nu inteleg fashionismul nici picata cu ceara. Nici cu hipsterii nu am fost vreodata pe aceeasi lungime de unda. Totusi, ca femeie, nu inteleg, de ce ai accepta sa ti se faca asa ceva in cap? Sa intri in coafor (ma scuzati, salon) si sa iesi de acolo aratand ca Bobita de la bloc cand l-a ras veterinarul ca a mancat prea multe mezeluri si a facut eczema?

Bai, freza asta e urata. Urata rau. Si femeile care o poarta sunt urate. Fata asta e draguta, dar cu porcaria aia sobolanoasa in cap e uratica. Seamana cu un accident genetic, Jumatate-de-Om-Calare-pe-Jumatate-de-Iepure-Schiop incrucisat cu Ileana Cosanzeana. De ce, pentru Dumnezeu, isi fac femeile asa ceva in cap?

Voi pana unde ati merge cu fashionismul? V-ati mutila in halul asta ca sa fiti in trend? Poate ma lamureste si pe mine cineva ce se petrece in mintea unei fete care isi rade juma’ de cap ca sa fie la moda…

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 252 other followers