Tags

Articolul asta s-a nascut de la un fel de pariu fara miza cu Camelia, cum ca pot sa scriu muuult despre cartofii prajiti. Dar a dobandit o viata proprie, la un moment dat, ca mi-a ramas tema asta in cap si a crescut mare. Nu cred ca il egaleaza pe cel despre mancarea fara foc de la care pornise discutia, dar… luati-va o cana de cafea si niste crantanele, ca o sa fie mult de citit🙂

Io am fost copil crescut ca la carte. Dupa carte. Carte de 1970, intr-adevar, d-aia cu suculet si mar cu biscuite, dar nu ma pot lauda ca mi-a mestecat cineva carnatul la 4 luni sau ca am primit sarmale la primul Craciun “ca sa cresc mare”. Mama, respectiv bunica prin “delegatie”, imi imparteau galbenusul in sferturi si jumatati, mi-au scos albusul pana pe la 2 ani, ma rog, au respectat procedura mai ceva ca la corporatie. Fara vreo nadejde, insa, ca eu cred ca am fost cosmarul oricarui parinte. Nu mancam nimic. Din povestirile mamei, daca luam doua linguri din pireut era mult. Doua chestii le mancam constant: spanacul si mamaliga, asa ca inghesuiau in ele cat puteau ele duce. Ou, carne, branza, lapte, tot ce intra si se putea amesteca fara sa le indeparteze prea mult de la forma originala. Dar tot nu cred ca au sarit prea mult din schema. Imi dadeau fix ce se credea la vremea aia ca e hrana sanatoasa. Apoi, pe la vreo 4 ani, am luat hepatita A de la gradinita si, cred eu acum, ca ala a fost sfarsitul gatitului nesanatos in familiile reunite. Bunica mai scapa uneori cate un snitel sau o omleta, dar rar, iar lor nu le placeau cartofii, asa ca nici gand sa-i prajeasca. Mama gatea “ca la spital”, innabusit, imi servea cartofi natur (pe care i-am detestat cu pasiune toata viata mea) cu peste rasol. Salau, sa fie dietetic. (Aici deschid o paranteza- prima data in viata cand mi-a placut un rasol de peste a fost pe la 16 ani, cand astepta bunica musafiri la masa si i-a trantit un strat sanatos de maioneza cu usturoi deasupra – atunci am mancat pana nu mai puteam misca).

Am continuat sa nu mananc mai nimic cu pasiune. Imi amintesc ca aveam 4-5 ani sau chiar mai mult si ma fugareau cu dumicatii prin curte, sa nu mor de inanitie. Eram slaba ca o aschie, aveam paranteze la genunchi de cat de slaba eram, cand am intrat in clasa 1 aveam vreo 500 de grame in plus fata de cat are fiu-meu la 3 ani jumate (si nu e gras). Am o poza de somaleza pe undeva pe la mama, imbracata in uniforma si cu doua scobitori strambe iesind din ea, trebuie sa-i dau de urma ca e prea draguta. In toata copilaria mea, imi amintesc de doua episoade cand am mancat pe saturate. In ambele am fost “scapata din ochi” de armata de mame (ca o aveam, pe langa maica-mea si bunica-mea, si pe sora mai mare a bunicii, cea proaspat pensionata si “in charge” de plod la vremea diminetii) si incurajata pe ascuns de barbatii din familie. Prima data cand au venit ai mei la bunici, intr-un weekend, cu un calcan mare, pe care l-au prajit in ulei ca era pacat sa-l strice in fierturi. Cre’ca la inceput au dat jos prajeala pentru copil, apoi am ramas singura cu tata si cand m-au regasit farfuria era goala si eu rodeam satisfacuta la “nasturii” calcanului. Na, au zambit, ce sa faca, doar nu era sa ma duca la spalaturi. A doua oara erau la munte, in “gasca”, la carciuma, si au comandat pui la ceaun, probabil ca era singura forma in care il serveau. Si s-au luat mai cu spritul, mai cu vorba, pana cand au vazut fata luminoasa a chelneritei (care ma stia de vreo 2 ani, ca tot in locul ala isi faceau ai mei vreo doua concedii pe an, tot ea imi stransese cateva zeci de farfurii neatinse): in timp ce ei ma ignorasera, am ros un “petreus” intreg, cu mujdei. Cred ca era un spectacol in sine imaginea unei fetite schiloade si tunse castron cu un morman de oase in fata.😀

V-am povestit asta ca sa spun ca nu am ce sa le reprosez oamenilor: ei s-au straduit, au respectat procedura, m-au hranit sanatos cat au stiut ei. Dar eram soi rau. N-am stiut sa apreciez un rasol sanatos sau niste legume innabusite, am tras spre junk de mica. De cartofii prajiti nu-mi amintesc in copilaria mica, cum spuneam, dar stiu ca la un moment dat am realizat ca au devenit o “delicatesa” interzisa, in care ma infigeam cu pasiune de cate ori aveam ocazia. Adica prin vizite sau prin vacante/tabere. Am amintiri cu farfurii aburinde de cartofi prajiti cu telemea rasa, le simt inca mirosul, habar nu am unde erau, nu la ai mei in casa, asa cum am amintiri cu prima inghetata din viata (de ciocolata!) pe care mi-a dat-o matusa-mea, la cofetarie, dupa ce am prestat un solemn juramant al tacerii. Pe care l-am respectat, mama a aflat dupa ce i s-a nascut nepotul.😀

Cand m-am facut mare si am ajuns “la casa mea” (adica studenta), am mancat cateva luni numai cartofi prajiti. Erau suficienti. Cartofi prajiti cu paine “turceasca” si ketchup – idealul! Apoi m-am oprit, ca metabolismul nu mi-a permis niciodata sa balotez ce as vrea eu. Asta e marele meu noroc, ca ma ingras si sunt suficient de vanitoasa sa nu ma impac vreodata cu asta si sa-mi spun “sunt plinuta, dar draguta”😛 Altfel, cred ca as manca in fiecare zi a vietii mele junk. Nu m-a atins niciodata ideea ca pot face un AVC la 70 de ani si ca daca m-as hrani cu zeama verde din frunze as putea ajunge la 150. Mi s-ar parea extrem de plictisitoare perioada dintre 70 si 150 de ani. Adica, aproape toti aia de varsta mea ori ar fi senili, ori ar fi oale si ulcele, eu ce sa fac. Sa meditez? Sa ma rog? Sa ma dau cu stranepotii in rollercoaster? Serios acum, la 100 de ani esti penibila daca te mai uiti dupa baieti, ai iesit de mult la pensie, prieteni de varsta ta nu mai ai, ce faci? Te tragi in poze la presa, sa te vada toata lumea ca esti in forma? Na, nu sunt destul de spirituala sa apreciez 50 de ani in plus pe pamant la o varsta la care societatea te considera o bizarerie, mai ales daca asta inseamna sa beau zeama de iarba stoarsa.

Deci, sa revenim. Singurul lucru care ma opreste de la junk e silueta. Eu sunt condamnata sa mananc cat de cat sanatos. Dupa 20 de ani de diete (sau renuntari, ma rog, ca nu au fot intotdeauna diete, dar de la 15 ani am avut probleme de greutate daca nu eram atenta), inca nu m-am impacat cu hrana sanatoasa. Inca poftesc la junk. Cel mai fericit moment al vietii mele, din punct de vedere culinar, a fost ala cand lucram de la 9 dimineata la 9 seara (da, am fost workaholica la viata mea…) langa Mac-ul din Romana. Nu aveam timp/chef sa mananc in timpul zilei nimic, si cand ieseam de la birou imi luam la pachet fie un meniu XXL, fie doua portii mari de cartofi prajiti cu maioneza si le mancam la televizor, pe canapea. Si mai si slabeam, in perioada aia eram slaba tare, la un calcul sumar treaba devenea o forma de dieta hipocalorica.

Da, ador cartofii de la Mac. O sa fiu probabil singura care zice chestia asta in 2013, in plin elan al alimentatiei sanatoase. Mi se pare ca nu e nimic mai bun pe lume decat cartofii aia sintetici mancati cu maioneza. Am stat ani buni de zile intr-un loc in care, pe drumul de la metrou acasa, ma “intalneam” cu o gura de aerisire a McDonald’s-ului din apropiere. Seara de seara treceam pe acolo si inhalam aroma aia de cartofi nesanatosi si oftam. Mergeam si mancam salata verde sau varza sau te miri ce, ani in sir, si nu a venit vreun moment in care sa zic ca prefer salata sau ca mancarea de la Mac e dubioasa si miroase naspa. E dubioasa, stiu, nu mi-as duce copilul sa manance acolo in mod curent (o fac cam de 2 ori pe an, dupa 2 ani jumate) dar tot nu pot spune ca miroase naspa si nu m-as atinge de ea, ca altii. E buna, frate, stiu ca te omoara repede si ca te face cat sifonierul cu 4 usi dar asta nu ma impiedica sa visez la ea, macar.

Bine, nu sunt numai cartofii. Ani in sir favoritul meu a fost McFish. Sau Fish Mac, cum ii zice, ca n-am stiut niciodata. Da, imi place pestele, da’ numai pane. Sau prajit, ma rog. Apoi, am intrat in epoca Puisor. Inca e sandvisul meu preferat, desi sunt suficient de curioasa si “infidela” incat sa incerc de fiecare data tot ce e nou. Dar cand e sa ajung la momentul “comfort food”, e intotdeauna un McPuisor cu cartofi mari si maioneza. Combinatia aia de chifla dulce cu pane, sos tartar sau ce e el si maioneza mi se pare perfecta.

Apoi, mai sunt celelate junk-uri. KFC mi se pare scump, sincer, dar mananc uneori si la ei. Acolo oscilez intre aripioarele picante si puiul pane. Musai pulpa superioara si musai cu sos de usturoi. Burger King mi-a placut si el intr-o vreme, sandwich-urile lor aveau gustul “un pic altfel”, dar cartofii lor nu m-au impresionat.

Pizza e alta veche iubire de-a mea. Eu nici macar nu o consider “junk”, dar din motive de neinteles tot restul lumii pretinde ca e nesanatoasa. Imi amintesc ca atunci cand eram eleva de liceu puneam bani cu prietena mea si ne luam cate o pizza la Turist in Romana (Voi, astia micii, habar nu aveti unde era ala. Cred ca e o cafenea BCR acum in locul lui, daca nu o fi dat si aia faliment). Pizza de la Turist, prin ’92-’93, era cea mai odioasa realizare culinara ever. Continea un blat de coca partial necopt, gros de doua degete, niste bulion-ketchup-ceva cu gust nedefinit, cascaval, 5 rondele de carnat subtire si niste ciuperci ingrozitoare. In toata cariera mea de gospodina proasta nu am reusit sa stric in halul ala niste biete ciuperci. Erau marinate, cred, si atat de acre si sarate in acelasi timp ca nu intelegeai unde incape asa “explozie de gust” in ele. Papilele se ghemuiau si-si puneau manutele in cap ingrozite cand simteau apropierea ciupercii. Doamne, si cu ce pofta o mancam, era sarbatoare ziua in care chiuleam ca sa mergem la Turist la pizza.

Apoi a urmat epoca Panipat. Cred ca toti anii de studentie si dupa aia, cand mai pierdeam nopti, imi luam pe drumul de intoarcere de la chefuri cate o pizza de-aia de la Panipat. Cele “clasice”, cu sunca, mai tarziu au aparut si cele cu masline si salam dar aia era deja fitza. In mintea mea, pizza aceea cu sunca se leaga pentru totdeauna de senzatia aia de mahmureala, chiauneala si foame maxima de la 7 dimineata. Acum am fite, evident, vreau pizza pe blat subtire si crocant, cu mozzarella si parmezan, cu sos facut “in casa”.

Din categoria “junk care nu e chiar atat de junk”, imi mai plac asa: chinezestile, arabestile, indienele, turcestile (pizza aia cu carne tocata, nu mai stiu cum ii zice, e dementiala) si destule romanesti. Niciuna sanatoasa, stati linistiti. Nutella cu paine. Paine calda cu unt si sare. Cinnamon rolls. Placinta, multa placinta, paste si iar paine. Stiu, calorii goale si nesanatoase, toate. Goale-golute, de acord, dar asaaaa de buneeee!

Da, stiu ca excesul de sare, zahar si grasimi dauneaza grav… siluetei. Cu asta ma lupt de amar de ani. Ma alimentez cu gratare, legume si salate si visez mormane de cartofi prajiti cu maioneza. Daca m-as ciocni maine de Zana Metabolismului pe strada, atat i-as cere: sa mananc multe calorii goale si sa slabesc. Sa-mi incep ziua cu un castron de cartofi prajiti si sa fiu schiloada. Dar cred ca doamna Zana nu circula pe-aici, prin varful muntelui, asa ca nu va faceti griji pentru sanatatea mea si a familiei mele. Mai mult, cel mai apropiat Mac e acum la vreo 83 de kilometri de noi, la Deva. Am fost de 2 ori intr-un an. Dar tot nu m-am impacat cu soarta in adancul sufletului meu. Tot la calorii goale visez.

PS: Poveste adevarata. 2006, Cluj, un congres la care am fost cu vreo 5-6 colegi. Diurna bunicica, la pranz si seara bateam restaurantele, cautam meniuri interesante. Una dintre fete, cea mai mica dintre noi, isi comanda invariabil ceafa de porc cu cartofi prajiti. La un moment dat am facut o “interventie” impreuna cu prietena mea, de genul “Mai, fata, mai incerca si tu altceva, o viata acelasi meniu?” La raspunsul ei nu ne asteptam, probabil ca nici voi: fata statea inca acasa la parinti, maica-sa era “bucatareasa” si ea nu gatea absolut niciodata nici ceafa la gratar, nici cartofi prajiti. Ca sunt nesanatoase. Asa ca asta mica isi facea “plinul” de cate ori avea ocazia, prin carciumi.

Voi cum stati? La ce poftiti? Ce mancati, ce-ati vrea sa mancati?

foto