Sa-mi fac si norma de articole despre copii.
Traim intr-o lume ciudata. Dar ciudata rau. Aparent exista cate un trainer si un training pentru orice chestie pe care omul cavernelor, strabunicii si bunicii nostri stiau sa o faca fara sa plateasca oameni sa-i invete. Training de agatat femei. Nu radeti, chiar exista un nene care ofera consultanta specializata in domeniu. Nu stiu cum s-a specializat, e drept, presupun ca “a furat” meserie de la un nene mai priceput decat el si apoi, in serile lungi cand nu avea nicio femeie prin preajma, s-a gandit sa faca macar bani din asta.
Exista – cum altfel?- trainingul de crescut plozi. Ma scuzati. Training de parenting. M-a fascinat descoperirea asta acum cateva saptamani, azi mi-am amintit de ea. Probabil ca e o piata vasta cu concurenta acerba, habar nu am. Eu am auzit numai de o tanti (nu, nu voi spune nici cine, nici unde, nu voi da linkuri, eu nu fac trafic decat oamenilor despre care cred eu ca merita sa aiba trafic) care se ocupa cu treaba asta. Adica tine “traininguri” si “workshop”-uri de “parenting”. Aparent, o califica faptul ca are mai multi plozi decat media pe cap de locuitor. O fi facut si ceva curs de-o saptamana, ca am vazut ca se poarta astea, o saptamana e mai mult decat suficient pentru a invata sa asisti o nastere la domiciliu, de exemplu. O fi citit si ceva carti, nu zic nu. Sunt sigura ca a citit, ca scrie niste chestii pe care le-a luat de undeva. Si foloseste cuvinte d-astea la moda acum gen “[ceva cuvant englezesc] parenting”. Sunt 16 milioane de tipuri si subdiviziuni de parenting, daca nu stiati. Probabil dupa cum se trezea de dimineata tanti cu cate un blog (si numai Dumnezeu stie ca wordpress-ul poate duce mult mai mult decat o face acum, celelalte platforme idem).
Bun, deci, se pare ca traim intr-o lume in care trebuie sa platim o tanti fara studii de specialitate (da, sunt limitata si conformista si prin “studii” inteleg facultate de profil, nu curs online), ca sa ne invete sa ne crestem copiii. Cu iubire, cica. Ca noi nu stim. Ca uite unde am ajuns. No, serios, unde am ajuns? Mie mi se pare ca o ducem destul de bine. Nu mai traim in pesteri. Copiii oamenilor cavernelor au fost mai buni decat parintii lor si au descoperit uneltele. Au facut case. S-au construit civilizatii. Piramide. Biblioteci. Capela Sixtina. Universitati. S-a eradicat ciuma. S-a descoperit motorul cu aburi. Apoi cel cu reactie. Am ajuns pe luna. De cand a aparut omul pe pamant, copiii unor oameni care nu au facut “training de parenting” au crescut si au facut chestii. Omenirea, ca ntreg, a mers doar inainte. Avem chirurgie microscopica, oameni buni, desfacem atomul in bucatele mai mici. Unde am ajuns?
Probabil ca o sa spuneti ca suntem rai si nevrotici. Eu nu cred asta. Cred ca suntem la fel de rai si nevrotici ca toate generatiile anterioare. Sau la fel de buni si echilibrati. Unde exista alb exista si negru, plus o gramada de nuante de gri. Numai ca acum exista comunicare globala, libera si ieftina. Avem internet. Putem citi o gramada de chestii pentru ca putem scrie orice si trimite la toata lumea. Suntem (ne lasam, ar fi mai corect spus) bombardati de o cantitate ingrozitor de mare de informatie, nefiltrata, bruta, pe care nu o putem cuprinde si integra si ne sperie. Nu suntem anxiosi pentru ca nu ne-au iubit parintii nostri (ca majoritatea au facut-o), ci pentru ca nu mai stim ce sa facem cu atatea teorii, pareri, curente, emisiuni, site-uri, bloguri, traineri, experti. Ne simtim incompetenti in toate. Sa iubim, sa vorbim, sa ne crestem copiii. Sa agatam femei.
Eu cred ca sunt competenta sa-mi cresc propriul copil din simplul motiv ca sunt mama lui, si el e copilul meu, si chestia asta e mai presus de orice m-ar putea invata cineva. Nu eu personal, care am ceva studii in domeniu, nu va ganditi la asta, oricum “nu se pune” cand e vorba de viata ta si copilul tau si nervii tai si angoasele tale. Oricine. Am ajuns sa credem ca este “rocket science”. Ca trebuie sa faci specializari pentru asta. Nu trebuie. Ne este scris in codul genetic. Femeile sunt nascute sa fie mame. Sigur, vom face si greseli. Ne vom pierde cu firea. Vom spune prostii cateodata. Vor fi momente de “criza”. Dar de astea nu ne scapa niciun training si workshop.
Omul e robust si competent sa-si traiasca viata. Imi pare rau ca am uitat asta si ne-am pierdut increderea. Copiii nostri sunt puternici si “dotati” sa creasca mari si frumosi si cuminti (da, stiu ca e un cuvant blamat, mie imi place). Noi suntem capabile sa ii crestem, sa ii iubim, sa ii protejam. Sunt perioade negre, perioade roz, sunt griji, greseli, bucurie. Stim sa facem asta, toate astea sunt in noi. In principiu, totul merge ok doar cu astea.
Daca, la un moment dat, ceva nu merge, exista ajutor specializat. Exista oameni care invata ani buni cum sa ajute alti oameni sa se regaseasca si sa-si gaseasca drumul. Ei se numesc psihologi, psihoterapeuti in principiu (care sunt psihologi supraspecializati) si se afla acolo sa ajute oamenii normali sa isi depaseasca problemele (nu, nu se ocupa de nebuni). Nu sunt o “statie” obligatorie, doar niste oameni la care apelezi cand simti ca nu te mai descurci singur, ca problemele te depasesc, ca nu te mai bucuri de viata si nu o mai scoti la capat. Vi-i recomand cu caldura, nu e rusine, e o dovada de maturitate si responsabilitate sa recunosti ca a venit acel moment si ai nevoie de ajutor.
In rest, dragii mosului, chiar putem. Ne putem creste copiii. Imperfect, da, ca asa e construit omul. Dar o putem face cu bucurie si lacrimi si iar bucurie. Nu va mai puneti atatea intrebari, nu va mai indoiti. Traiti. Nu ma dati fuga la net in fiecare clipa ca sa va verificati. Exista o infinitate de drumuri, dar majoritatea chiar duc in acelasi punct.
Cred ca singurul “training” de care am avea nevoie ar fi unul de incredere in noi. Dar, dupa cum ii spuneam cuiva saptamanile trecute, “This too shall pass” e noua mea mantra. 🙂
Teoria Chibritului 
Si parca cu fiecare generatie parintii sunt mai nesiguri si extrem de protectori
Da, in mare parte, desi acum exista si moda aia cu “ai incredere in copil, lasa-l sa se joace cu cutitul si nu se va taia” 😀
Nu am intalnit din astia (adica cu nunceak sau alte arme :))), dar am intalnit din astia cu lasa-i sa manance de pe jos, sa mearga de nebuni prin mall si tu sa stai la masa la o cafea. Ce-i drept in scandinavia, nu in Ro.
Ei asta e de la mamele alea de le numesc eu “supranaturale”, cu Continuum Concept & co. Era un exemplu cu niste copii de cateva luni/ani care se jucau pe marginea prapastiei si supravietuiau, cica asa ar trebui sa facem si noi.
Mai periculos decat tinut copilul cat el sta pe balustrada nu cred ca am sa fac 😀
Nici eu, prefer sa-i distrug self-esteemul dar sa-l am intreg 😀
Ma bucur sincer ca ai scris articolul asta pentru ca m-am saturat de toti neavenitii care se autoproclama specialisti. Bleah!
Monica, stii cum e aici? Al meu are o teorie, inclin din ce in ce mai mult sa-i dau dreptate. Noi suntem vinovati, nu ei. Noi ii tinem pe piata. Noi mergem si platim bani grei ca sa mergem 7 ore la ceainarie si sa mancam fursecuri din fulgi de ovaz si sa ascultam o tanti tunsa nr 4 fara vreo pregatire in domeniu cum trebuie sa ne crestem copiii.
Eu am fost indignata la inceput ca li se permite sa existe pe piata, ca nu exista un control al acestei chestii. Dar barbatu-meu are dreptate. E o piata libera. Daca atat ne duce capul…. 😐
bine zice sotul tau: ….daca atat ne duce capu’…si asta in multe chestii.Cum de ex, daca mergem la piata ne vaitam ca sunt scumpe, dar cumparam in draci. ia lasa-i sa le zaca produsele sa vedem le mai ieftinesc si ei un pic?
Eu mi-am tras specialist, nu mai am nevoie sa caut. E bine sa ai prieteni d-astia destepti :))
Ai vreo prietena de-asta rasa in cap care tine cursuri? 😀 Glumesc…
Am fost prea discreta cu descierea pentru ca modestia ta sa te lase sa te recunosti, nu? :))
Nu, da’ in contextul asta nu recunosc nimic 😀
o spun de ceva timp… cat de curand nu multi nu vor mai sti sa curete 2 cartofi fara Google… si ma bucur ca mai sunt oameni care isi dau seama…
Am si eu un copil care rade ca un inger, urla ca 2 ingeri…iar cand ne zambeste ne simtim ca in rai…
Deci hai sa gandim cu capul nostru…si sa nu en mai inrosim ochii pe net cu tot felul de sfatosi…
Da, pai sunt convinsa ca exista deja linkul ala de curatat cartofi, inainte de Craciun imi trimitea o prietena tutoriale de infasurat sarmale. 😀
Ovi, fac eu corectura in locul tau, ca sa ma si leg de comentariul tau :P:
– multi nu vor mai sti sa curete
sau
– nu multi vor mai sti sa curete.
Cu ingerul sunt de acord, si cu 2 ingeri si mai de acord :))).
De gandit cu capul nostru… ma bucur ca am capul tau in preajma sa gandeasca mai mult decat al meu, caci eu recunosc ca incerc sa ma documentez (=stau mult pe net si am ochii rosii) si tind sa cad in extrema. Dar nu apuc sa cad, caci, cum spuneam, te am pe tine in zona :P.
Si acum la subiect:
1. Inainte sa nasc am fost la cursuri Lamaze – teoretic m-ar fi ajutat daca nasteam natural (practic oricum nu stiu cat mi-as mai fi amintit la nevoie si, mai ales, nu stiu cat din teoria cursului s-ar putea aplica in sistemul medical de stat de la noi). Am nascut prin cezariana, asa ca nu prea mi-a folosit cursul. Doar ca Ovi a primit 10 zile de stat acasa. Tipa care a tinut cursul este psiholog (teorie checked), are 2 copii (practica checked)… a fost ok per total.
2. Cursul Lamaze n-a inclus si cursul de puericultura, asa cum imi doream. Asta era un curs separat, n-am mai avut timp si am zis ca nu mai dam bani si pe asta, insa in primele 2 luni ale copilului m-am tot intrebat daca i-am pus bine pampers-ul, caci tipa de la curs ne spusese cam ce contine cursul de puericultura, fiind si un capitol despre “proba degetului cand ii pui pampers” – nu stiu in ce consta, dar m-am tot gandit ca trebuie sa ramana spatiu de un deget (sau 2), dar nu stiam ce deget/ -e, sau unde sa fac proba, etc…. inginerie mare si asta cu pusul pampersului. :))))))
3. Am avut probleme cu alaptarea la inceput; am inceput sa intreb pe la putinele cunostinte care ar fi putut sti, pe la 3 doctori la care mergeam in perioada aia (ginecolog, dr de fam si medicul copilului)… parerile se bateau cap in cap. M-am tot gandit sa chem acasa un consilier in alaptare, care sa poata recunoaste problema mea si sa-mi spuna mie ce sa fac cu sanii mei (nu stiu daca l-as fi gasit, pentru ca, acum imi dau seama, la problemele astea nu exista solutii general valabile, ci trebuie incercat ce se potriveste mai bine organismului fiecaruia). Oricum, m-am tot gandit in perioada aia ca a fost atat de greu si pt ca eu nu ma documentasem suficient, habar n-aveam ca pot aparea atatea probleme si ce ar trebui facut in cazul lor…
4. Drept pt care am zis ca la urmatoarea chestie o sa ma informez mai mult, ca sa stiu cu ce se mananca… mancarea (caci urmatoarea problema de care m-am lovit a fost diversificarea). Ei bine, am citit destul de mult (mai aveam putin si o luam razna de stres, ca nu stiam cum avea sa fie, daca o sa vrea sau nu copilul, ce o sa-i placa si ce nu, daca sa incep cu legume sau cu fructe, daca sa-i dau sau nu cartof etc, etc, etc) si am ajuns de unde am pornit, caci cate site-uri / bloguri / articole / specialisti / nutritionisti / parinti etc, atatea pareri. Si asa am ajuns la inteleapta parere ca nu exista reteta valabila pentru toti copiii, si ca mumai incercand (asa cum faceau si parintii nostri cu noi) vedem ce e rau si ce e bine :).
Normal ca exista niste principii generale, de bun simt (si minima informare), ca n-o sa-i dau albus de ou, mai ales ca e atopic… plus ca exista medicul pediatru.
5. Cat despre parenting, am zis ca mi-ar fi de folos sa citesc 1-2 autori din domeniu (chiar am vrut sa-ti cer recomandari la un moment dat :D), m-am oprit la Aletha Solter si la Brazelton. Prima imi place (inca n-am terminat de citit “Bebelusul meu intelege tot”, dar m-am regasit in mare parte din teoriile ei), de Brazelton m-am vindecat dupa ce am vazut ca insista sa las copilul sa adoarma singur in patut, eu sa stau cu orele langa el (presupun ca atat ar dura, n-am incercat :D) si sa-i cant “poti sa adormi singur, poti sa adormi singur”, ajutandu-l astfel sa devina independent de la cateva luni…. pai si nervii mei, si spatele meu, si orele mele de somn??? nu mai zic de plansul copilului, de nervii lui….
Deci eu sunt cea care mai pica in plasa informatiei masive care ne bombardeaza vietile (sau daca nu, o caut eu cu lumanarea :))) ), normal ca mai filtrez si eu, insa cel mai bine filtreaza Ovi, ca el e cu ganditul (si mai putin cu cititul, in cazul asta :)) ).
Si da, e bine ca ai scris articolul asta, ca ma indeamna si el sa fiu mai relaxata, mai increzatoare, mai naturala…. ca de multe ori nu-l cred numai pe O! 😛
Dar las’ ca mai e putin si incep eu serviciul si n-o sa mai am timp de nimic!
Eu as zice ca sotii nostri ar merita mai mult… credit, ca nu gasesc cuvantul romanesc, in primul an de viata al copilului. (Ssssht, sper ca al meu nu citeste comentariul asta… :D) De multe ori sunt “vocea ratiunii”. 🙂
Eu sunt sigura ca faci o treaba minunata si fara un milion de carti. 🙂
Vai ce m-ai uns la suflet cu articolul asta! 🙂 Ma gandeam la un moment dat – intr-o criza specifica varstei de 2 ani + a lui fiu-meu, ca oare nu m-ar ajuta sa ma duc la ceva curs de asta de “comunicare non-violenta” ca sa “stiu cum sa il iau”. Imi recomandase cineva cursul, nici nu mai stiu cat costa (destul de mult oricum)… insa problema majora era ca avea loc sambata si duminica (doua zile pline) si am stat sa ma gandesc: cu ce il ajut mai tare pe fiu-meu? Cu faptul ca petrecem doua zile intregi impreuna sau cu faptul ca ma-sa merge la ceva curs? Am ratat cursul, le voi rata si pe urmatoarele… intre timp a trecut si criza lui fiu-meu… vor veni urmatoarele 🙂
Totusi – ca orice “produs” pentru copii – este o piata incredibila… la fel cum se vand aparate de facut pireuri speciale pentru copii, baby-phone-uri la preturi absolut incredibile (raportat la niste banale walky-talky-uri) si cate si mai cate…
Da, ma luase si pe mine valul la un moment dat, ma bucur ca m-am trezit la timp.
Acele cursuri pot sa emita niste idei ok, nu contest, dar sunt niste idei de bun-simt in general, pe care le stim toti. Sau le gasim si gratis, in cel ma bun caz, desi eu sunt sigura ca majoritatea chiar sunt la nivel de common sense si cineva s-a apucat sa le formuleze si-atat.
Iar alea care sunt muuult prea revolutionare si schimba radical orice norma de bun simt in cresterea copiilor, mie imi trezesc suspiciuni. Adica, omenirea functioneaza de mii de ani intr-un anume fel. Nu-i perfect, dar e probat. O fi cool acum sa-ti cresti copilul jucandu-se cu nunceak-ul, vorba lui Pici, devastand tot ce-i iese in cale si fumand iarba de la 12 ani, dar nu am incredere ca e o solutie viabila pe termen lung. N-am vazut niciun adult normal crescut in felul asta. In ashram nu ma duc, nici pe fiu-miu nu-l cresc sa-l trimit acolo, asa ca ii las pe altii sa faca experimente. 🙂
Pana si traineri in alaptat au aparut! Sau in nasteri acasa…
Yup, tot o saptamana studiaza. 😀 Nu sunt impotriva unor oameni care sa consilieze mamele in privinta alaptarii, uneori poate ajuta, dar ar trebui sa fie personal medical specializat. Cel putin asistente.
Nu ati auzit de tipul ala din state care e ceva “guru” in ale alaptatului si da sfaturi pe mail la femeile din toata lumea?
Ba da, dar e foarte simplu, pentru ca la toate le spune “Taci si mufeaza!”, indiferent de problema 😀
Pai eu sunt convinsa ca si majoritatea cursurilor in domeniul copilului aplica aproximativ aceeasi metoda. E imposibil sa dea solutii concrete la fiecare caz. Eu imi dau seama ca in cazul lui fiu-meu merg “metode” diferite in situatii diferite… ce as putea sa fac intr-un caz concret cu o solutie care se vrea general valabila la inca 1001 copii.
Cred ca nici macar nu e o chestiune de cel mai bun consilier inalaptare/puericultura/lamaze/etc … e pur si simplu o chestiune de marketing. Ala s-a stiut vinde – ca si business – asa ca e mare specialist.
Eu intru in categoria de- femeie cu instincte puternice de mama- dar care are nevoie de multa informartie pentru a creste un copil. Am inceput “pregatirea” asta de cand am ramas insarcinata, pana atunci mangaiam cate-un copil pe crestet si ziceam…. Uu asta-i un copil! Nu mai zic ca nu stiam, ce mananca, cum mananca, ce ritm au… Toate vin in timp. Nu-i o filosofie cresterea unui copil, dar informatia bine filtrata si o mama relaxata se descurca! Bine la inceput, mamele nu-s asa!…Mamele sunt speriate, si nu vor sa greseasca. Si din proprie experienta pot spune ca degeaba, oricat de speriat ai fi, sau de informat, pe undeva tot gresesti… dar e bine sa nu faci greseli din astea colosale…Lucrand multa vreme (in cercetare), printre oameni f isteti, fiecare cu opinii puternice, si cu posibiliatea de a le pune fiecare in practica, am invatat sa imi sustin punctul de vedere intr-un mod relaxat, cu respect fata de punctul de vedere al altora, care de cele mai multe ori era in contradictie cu al meu…Oricum in lumea asta sunt f multi oameni, au si ei loc printre noi cu ideile lor. Si chiar daca prind la cativa ideile lor nastrusnice, cred ca toti ar trebui sa ne ferim de termenul de sfatuitori, atotcunoscatori sau derivate din astea cu STIE _TOT….
M-am mirat si eu zilele trecute de o mamica care isi ingreuneaza singura situatia, cu idei de la origini. Nu am citit decat ca a nascut acasa, si ca nu foloseste scutece, si am tulit-o de pe site ….
Tu iti mai schimb mult identitatea? 😀 Ca vad ca tot ajungi la moderare 😛
Stiu cucoana de care vorbesti, si ei refuz sa ii fac trafic. Nu-l merita. Pe mine ma inspaimanta numai gandul ca exista oameni ca ea si li se permite sa se reproduca. Bine, ma inspaimanta si cand o vad in poze, imi ajunge 😀
In rest… fix despre asta ziceam. Ca ne stresam prea mult, ne punem prea multe intrebari in loc sa lasam lucrurile sa se intample. Sunt sigura ca daca n-a fi avut net, forumuri etc, ti-ai fi facut infinit mai putine griji si te-a fi bucurat mai mult 🙂 Nu ai ce greseli majore sa faci pe care sa le afli de pe net. Greseli majore inseamna sa ii lasi substante toxice la indemana, sa-l lasi in strada sa-l calce masina, de-astea. In rest, orice ar fi, e mult prea lipsit de importanta ca sa merite sa-ti omori cativa neuroni facandu-ti griji 🙂
Da, am scris pe site-ul lui Hapi, si acolo m-am pus cu Maria, am uitat sa schimb. A luat asa setarile. Poti sa ma treci cu M, X, orice. La tine si la Camelia, am vrut sa nu folosesc Maria, ca tu esti mai cunoscuta si te urmaresc fetele mai usor… Am 4 nume reale, asa ca mai pot oscila!:)))
Eu n-am o problema cu asta, doar ca primul comentariu cu o identitate “noua” nu se publica in timp real 🙂
Ai 4 prenume? Da’ acasa cum ti se zice? 🙂
Ideea e ca poti face greseli inevitabile din imprudenta. Ex. cum am facut eu, pana am platit o paine, fiu-miu a iesit singur din chiosc si astepta la trecerea de pietoni. Mi-a venit sa imi dau palme! Sau pretena mea scapa sania in Austria, si are fiica ei piciorul in gips, ca s-a oprit intr-un copac! Din astea,, oale pe foc, cum mai zici si tu… ceasu rau!
Da, sigur ca poti sa le faci dar, cum spuneam, astea sunt lucruri pe care le stii oricum, nu ai nevoie de traineri sa-ti spuna ca pe copil il poate calca masina daca nu esti atent. Adica o dracie d-asta de curs nu preintampina chestii d-astea.
Pe de alta parte 🙂 Pe vremuri, femeile invatau de mici, din familie sau vecini, ce va sa zica cresterea unui copil. Nu aveau nevoie de training-uri pentru ca aveau deja informatia necesara inmagazinata pe undeva. Mama de astazi, care e in target-ul training-urilor de care zici, e total rupta de tipul asta de informatii. Nu stie cum arata un caca de copil. Nu stie cum sa il alapteze, nu stie o groaza de chestii care dupa cateva luni ajung la mintea cocosului. Si informatiile din familie si prieteni stii si tu ca nu’s neaparat stralucite.
Eu personal nu cred ca instinctul e de ajuns, si tocmai pentru ca am evoluat atata in ultimile mii de ani sunt de parere ca ar trebui sa folosim avantajul informatiei, pe care stramoasele noastre nu il aveau. Acuma, inteleg unde bati tu, stiu parerea ta despre tantile rase in cap care fac sapun 😀 Nici eu nu m-as duce la un curs de-asta de parenting nici sa ma pici cu ceara, insa am citit de capul meu destule carti, inclusiv celebra CC, si bloguri si povestiri ale mamelor reale, si am luat din fiecare cate ceva folositor. Am ascultat inclusiv sfaturile alor mei, chit ca nu le-am urmat neaparat. Si asta as sfatui pe oricine are timpul necesar sa faca 🙂
Magda, sunt si nu sunt de acord cu tine. Sunt de acord in prima parte, ca mama de azi e rupta de comunitate (pentru ca oamenii din orasele mari sunt, azi, rupti de comunitate). Asta mi se pare o problema, o sa dezvolt ideea la un moment dat cand o sa ma mai simt in stare de chestii “destepte”. 🙂
Pe de alta parte, pe masura ce trece timpul ca trei sferturi din mega-giga-tona aia de informatie poate sa ne lipseasca. Sunt ferm convinsa ca, in ceea ce inseamna viata unui om, faptul ca a mancat la 5 luni jumate sau 6 luni jumate morcovel sau pastarnac nu conteaza catusi de putin. Poate sa faca gaze la momentul respectiv, dar cam atat. Nu am vazut nici oameni schilozi ca au fost pusi in fund la 4 nu la 6 luni. Chiar nu mai cred ca toata informatia aia e obligatorie si, judecand dupa cat e de anxiogena, as vota spre NU. Gandeste-te la tonele de griji si confuzie si indoiala de sine in legatura cu diversificarea. Cu cat citesc mai mult, cu atat sunt mai disperate mamele si nu mai stiu pe cine sa creada. Cred ca as scuti neuronii aia cu riscul de a primi supica la 4 luni ca asa zice pediatrul.
da, de fapt depinde iarasi de felul de a fi al omului. Eu cred ca e daunator sa faci orice chestie cu ochii inchisi. Ca asa scrie nustiuunde, si ca daca nu faci asa, e hell on earth, ti-ai nenorocit copilul!!! Eu caut informatie atunci cand nu inteleg sau cand nu sunt de acord cu ceva; trebuie sa inteleg, trebuie sa aiba o logica, asa functionez eu :). Sau din contra, cand dau peste ceva ce imi place mult si incerc sa aflu mai multe. Si fac separarea intre chestii cu adevarat importante si chestii minore (cele din urma fiind majoritare). Incerc, macar. Dar na, daca esti genul habotnic, care isi pune o carte in frunte si defileaza cu ea fericita ca a gasit adevarul absolut, e posibil ca prea multa informatie sa faca mai mult rau decat bine.
Cred, totusi, ca sunt unele adevaruri aproape absolute, la care multe mame nu ajung, si a caror lipsa poate dauna copilului pe termen lung. Cred asta in mod sincer, fara a fi fanatica. De-aia o sa continui, de exemplu, sa raspund cu “ia-l in brate si iubeste-l” oricui ma intreaba 🙂 Asta, pt mine, intra la chestiile alea de bun-simt de care ziceai, acum; dar acu’ 3 ani, inainte sa mai citesc oaresce, nu stiu daca fi intrat.
Ca idee generala, intra la chestiile de bun simt. Ca “regula absoluta”, nu. Adica, am ajuns sa consideram copiii drept niste fiinta absolut fragile si “defectabile” dintr-o scapare. Da, in principiu e rau sa iti abandonezi copilul urland intr-un patut, de acord. Dar mamele care nu-si bat capul prea tare cu teoria nu o fac. In general la tara si in comunitatile mici copiii sunt tinuti in brate (nu musai de mama, de adult). Pe de alta parte, cand simti ca nu mai poti, ca trebuie sa mergi la baie, cand arde ceva, il poti lasa, nu se “strica”. Nici macar nu ramane cu vreun “damage” semnificativ daca urla 10 minute. Asta e adevarul.
Sigur ca nu-i placut si in general nu o facem. Dar suntem atat de anxioase si nesigure incat ne imaginam ca daca punem creatura in patut sa mergem pana la WC am schilodit-o emotional pe viata.
Exagerez, desigur. Eu nu cred ca raspunsul sta in carti sau pe net. Cred ca sta in noi. 🙂
Putem sa discutam pana maine, ca principial am impresia ca sunt de acord cu tine. Restul e fine tuning. Asta cred ca am zis-o cel mai des viitoarelor si prospetelor mame. Ca nu se strica :)) ca sunt mult mai rezistenti decat le acordam noi credit a fi. Dar e la fel de gresita panica “aoleu, a plans 10 minute, e traumatizat pe viata” ca si “aoleu, l-am luat in brate, e rasfatat pe viata”. Copiii sunt cum sunt, e nevoie de foarte multa perseverenta din partea parintilor intr-o anumita directie pentru a ii “devia” cu adevarat. Doar ca na, sunt eu sensibila la subiect, ca am trait mult prea mult cu impresia ca un copil trebe lasat sa urle pana ce ii trece, si eram convinsa ca asa e bine, si am avut o adevarata revelatie cand mi-am dat voie sa imi alint si dragalesc viitorii copii.
Stii cum e asta cu detaliile, e ca la tipele care isi planifica nunta pana la culoarea de bikini a domnisoarelor de onoare si daca Doamne Fere nu iese vreun detaliu din-ala, e tragedie, e distrusa nunta.
Cuum adica, ale tale nu i-am avut toate roooz? 😀
Glumesc. Dar eu cred ca teoria aia cu “urla pana ii trece” e si ea veche de cativa ani, noi n-am fost crescute asa. Eu cel putin nu cred ca am fost, ca am fost “iedul cu trei capre”, ma lasa una si ma lua cealalta.
Am doar 2 nume, 2 prenume. Sunt prea multe. De fapt, daca sunt cu cratima intre ele se considera 1:1?… Hmm, chiar nu stiu…
Habar n-am 😀 Sunt “nume compuse” 😛
Eu recunosc ca citesc carti si blog-uri pt ca ma simt nesigura si criticata!Fiu-meu a trecut prin diverse stadii si cautam solutii non-violente,sa zic asa!Pe de alta parte eu nu sunt o persoana foarte comunicativa si mi se pare ca se pune amprenta pe fiu-meu.O prietena ma acuza ca nu-l invat pe fiu-meu cantecele si poezii si de asta el nu vorbeste corect!Eu nu-mi aduc aminte de cele din copilarie,nu mai tin minte decat vreo 2 cantecele si pe alea i le cant in diverse momente!
Bine,sunt destule persoane foarte apropiate sau mai putin apropiate care ma invinovatesc ca nu sunt o mama “cum trebuie”,de aici si dorinta de a citi si a ma interesa!
Oricum ar fi,in cele din urma ajung sa-mi urmez instinctul,sa gasesc o solutie pt noi,dar mai sunt si zile cand ma pun la indoiala!
Carmen, orice solutie ai alege se va gasi cineva sa te critice. Asta e lege 😀
Eu cred ca ceea ce ar trebui tu sa faci ar fi sa gasesti o cale eleganta de a “inchide usa”. Mie mi-a luat muuult, dar am invatat pana la urma sa zic “Da, da, sigur…” si sa fac ce stiu eu. Inainte faceam greseala de a incerca sa-i conving ca eu gandesc bine si ei nu. Big, big mistake… Mai ales ca e o lupta fara miza. 🙂
Eu sunt o persoana care nu a avut o fascinatie in a tine in brate copii altora, nu m-am topit niciodata dupa copii si nu o fac nici acum. Imi place sa lucrez cu ei si cred ca si lor le place de mine tocmai pentru ca ii tratez normal, ca pe o persoana nu ca pe o jucarie. Cand am fost insarcinata nu am simtit ca e “cea mai frumoasa perioada din viata mea” (desi greu nu mi-a fost) si nici nu am avut o relatie speciala cu burta. Usor timorata – gandindu-ma ca daca nu imi vine sa povestesc cu burta poate nu imi voi iubi suficient copilul – am asteptat si sperat la “marele instinct” care apare dupa nastere. Si n-a venit… nu l-am inteles din priviri din prima zi. Eu simt ca relatia mea cu fiu-meu a evoluat progresiv ca orice relatie cu cineva extrem de apropiat. In aceste conditii – evident ca temeri si intrebari au fost destule. Insa destul de repede am hotarat doua chestii:
1. fiu-meu nu e prost – ca nu are cu cine semana prost 😛 – deci il voi trata ca pe o Persoana inteligenta si voi avea incredere in el (si in mine)
2. sunt cea mai buna mama pe care o poate avea fiu-meu din simplu motiv ca alta nu are (cum a zis si Maria in articol)
Cine are ceva de comentat – sa isi faca copii.
Faptul ca tu nu esti o persoana comunicativa nu e nici bine nici rau, e felul in care esti tu si mi se pare normal ca fiul tau sa te cunoasca asa cum esti… pentru ca va trebui sa traiasca cu tine destul de mult :P. Intr-o vreme si eu ma gandeam ca oare daca as fi asa sau asa… nu i-ar fi mai bine? NU.
Mie nu-mi place sa ma cert cu ceilalti,ii ascult,le spun da,da,dar in cele din urma imi cunosc copilul asa de bine incat imi dau seama ca nu sunt ok ideile celorlati!Pur si simplu ma deprima,nu mereu,cand persoane apropiate ma critica dur!Asta e,mergem inainte!
Saru-mana mult pt articol! Imi place la nebunie! 🙂
Bunica lui Cip, vorbind cu ai lui pe Skype si fiind si ea acolo, a auzit ca il tin mai mereu in brate ca plange daca-l las 2 minute in patut.
Asa cum tacea ea acolo si ne asculta, s-a ridicat si-a zis “Dar mai lasa-l tu si-n patut sa planga, asa-si face plamani. Cum crezi ca i-am crescut eu pe-ai mei (6 la numar)? Pai ce eu aveam timp de plansetele lor? Trebuia sa ma duc la sapat/cules.” Are 91 de ani. Na, ce sa mai zic, toti cei 6 copii sunt oameni ok acum.
Bineinteles ca nu i-am urmat sfatul, chiar nu-l pot lasa pe Andrei sa planga nici macar 1 min, ma induioseaza plansul lui tare-tare, dar voiam sa zic ca ai dreptate, se practica CIO inca de acum zeci, sute de ani probabil…
Ah, mi-am adus aminte de o cunostinta gravida, care nu a stat pe langa laptop deloc pana i-a venit sortzul protector (din ala de se pune la radiografii) :))))
Asta asa pe principiul “ce-i prea mult, strica”.