Tags

Am povestit aseara cu fetele despre “cum eram cand eram mici”. Mi s-a parut un subiect dragut. Eu v-am mai zis in treacat despre asta, dar m-am gandit sa aprofundez subiectul.

Cica eram rea. Ma rog, concluzia discutiei era ca toti am fost rai, cu mici exceptii. Dar, cum din prima parte a copilariei nu am amintiri, trebuie sa iau de buna descrierea. Eram rea pentru ca nu mancam, nu dormeam si plangeam. Deci, logic, toti am fost rai, pentru ca toti am facut minim doua dintr-astea. Sa trecem peste asta. Am vorbit foarte devreme si am mers foarte tarziu. La un an si ceva, cica imi povesteam singura “Scufita Rosie” in patut cand nu era nimeni disponibil sa o faca. Sub forma “Lupu’ hap mamaie. Alta” (traducere: lupul o mananca pe bunica. Alta bunica, nu a mea). De mers, am mers cand nimeni nu mai spera (mai ales ca inceputul fusese cu emotii, din cauza unei luxatii de sold), asa ca a fost sarbatoare in familie.

Prima mea amintire e cu mine pe paturica, in curtea bunicilor, si catelul care ma pazea. Pe catel il chema Fluffy (citit “Flufi”, ca bunicii nu vorbeau engleza) si era soricar (v-am zis ca nu stiau engleza, deci habar nu aveau ce inseamna “fluffy”), chiar daca mie atunci mi se parea un dulau. Mi-era frica de el, dar el era un catel bun si isi facea treaba: nu ma lasa sa parasesc teritoriul.

Daca e sa judec dupa reactiile mamei la fiu-meu si dupa povesti, eram un copil foarte linistit. Cica n-am cazut niciodata. Nu alergam, nu ma tenta, n-am fost niciodata sportiva. Ma jucam cu chestii statice, iubeam creioanele si cartile de colorat. Imi amintesc ca am avut intr-un an o obsesie pentru o carte, aceeasi, se numea “Cucurigu si Mac-mac”. Cand o terminam voiam alta la fel. Si iar. Si iar. Am avut de minim 6 ori cartea aia, o iubeam din tot sufletul si nu voiam nici sa aud de alta. Desenam printese fara nas (mi se parea ca “nu da bine”), faceam colaje din hartie glasata, faceam “gradinita de papusi”.

La gradinita adevarata nu am vrut. M-a dus o data bunica, la serbarea unei verisoare, se pare ca mi-a placut, asa ca le-am dat sperante. M-a inscris. Gradinita era pe strada paralela, foarte aproape de casa. M-a dus in prima zi, m-a lasat acolo, a facut un ocol prin piata si, cand a ajuns acasa, dupa maxim o ora, m-a gasit in curtea pasarilor, plina de gainat pe sortuletul bleu cu funda la gat. Statusem destul la gradinita, am plecat singura daca am vazut ca nu vine.

Chiar daca eram linistita si ne-sportiva, nu am fost niciodata “fetita” cocheta. Eram un baietoi. Adica nu am fost niciodata genul fustita-clamuta-fundita, cum vad ca sunt, de altfel, toate celelalte fetite (deci, Cami, e congenitala treaba, ce pretentii ai acum de la mine?😀 ) In general tinuta mea preferata era un trening, ca nu presupunea prea mult chin. Ai mei nu se lasau, evident, am avut un milion de rochite de-alea chinezesti cu coronite de flori brodate pe poale (cele mai “mature” dintre voi trebuie sa le stie). Imi amintesc ca mi-a placut cel mai mult una galben pal, era deosebita, toate prietenele mele aveau roz sau bleu. Aveau viata scurta, sarmanele, ca de indata ce ma imbracau intr-o chestie d-aia eu imi faceam de lucru prin fundul curtii, scurmand vreo groapa, sau la prietenele mele, gainile. Ma intorceam urgent la trening, biata rochita ajungea la spalat si, dupa vreo 2-3 saptamani, devenea impracticabila. Na, nu aveau Persil lichid pentru rufe colorate, spalau cu soda…

In aceeasi perioada mi-am facut papusi singura. Aveam un dulap intreg de jucarii, dar mie mi-au trebuit alea. Mi-am facut un “baietel” dintr-o soseta desperecheata visinie indesata cu vata si o “fetita” dintr-o lamaie imbrobodita cu o batista. Ei erau “copiii mei”, pe ei ii plimbam in caruciorul de jucarie, pe ei ii culcam seara… Mama, venita intr-un weekend, a ramas marcata, saraca. Numai ea stia cate tone de jucarii cara. Acum zice ea ca eram draguta si creativa, dar eu imi amintesc ca s-a uitat ingrozita la mine, cu privirea aia de “copilul asta nu e ok”. Da, mama era genul care isi facea multe griji.

Am invatat sa citesc singurica. Aveam niste carti groase, cartonate, cu poze mari si putin text pe care le “citeam” toata ziua. Stateam sub masa din bucatarie si mai ieseam din cand in cand sa o mai intreb pe bunica sau pe matusa “asta ce litera e?”. Intr-o zi am iesit si le-am citit ce scria acolo. Inventam povesti si le desenam. in general erau “biografii”, adica desenam cate o printesa de cand se nastea pana se marita cu printul😀

Eram rea si geloasa rau. “Mamaile” mele (adica bunica-mea si sora-sa, Lili, care locuia cu ei) erau doar ale mele. Fereasca Sfantul sa trebuiasca sa le impart 5 minute. O iubeam la nebunie pe vara-mea primara, care era de-o varsta cu mine si am crescut oarecum impreuna, pe principiu “verisoare gemene”, dar ne bateam rau cand venea la bunici. Casa aia era regatul meu. O data a venit o colega tanara de-a bunica-mii in vizita, cu bebelusul in landou. Mai stiti penarele alea de lemn, grele ca naiba, care se gaseau pe vremea aia? Unul d-ala am vrut sa-i arunc in cap amaratului mic, abia a apucat bunica-mea sa intervina. Dar nu eram nici plangacioasa, nici solicitanta, din ce-mi aduc aminte. Imi vedeam de treaba.

Mai am un milion de amintiri, desigur, dar iar o sa-mi spuneti ca scriu prea mult. Una peste alta, uitandu-ma in urma, zic eu ca eram un copil dragut. Era si o poza pe care voiam sa v-o arat, dar am descoperit ca nu mai e pe hard. Daca o recuperez, o incarc.

Edit: Am reusit sa atasez pozaaa!

Voi cum ati fost cand erati mici? Care e cea mai draga amintire?

ME