Tags

,

Acesta e acel gen de articol pentru care nu ma chinui sa gasesc metafore. Pentru ca e prea grav.

Suntem rai. Nu genul ala de rautate care a acum “mainstream” (da, e cool sa fii cinic, rau de gura, incomod, nepoliticos etc). Eu vorbesc de rautate adanca, adevarata. Rautate in adancul sufletului, genul e care nu ne place sau nu putem sa o recunoastem si o ascundem sub o spoiala de “charity” sau “social awareness” ca sa ne fie mai usor sa traim cu noi insine. Luam apararea colegei rasfatate si imature, pentru ca problema ei se situeaza in zona noastra de confort. Militam pentru salvarea libelulei cu creasta mov desi nu am vazut niciuna vreodata, pentru ca e hip, toata lumea in Centrul Vechi vorbeste despre ea si se face si un festival cool in Vama. Asta ne face sa ne simtim mai buni. Dar suntem rai. In fata suferintei adevarate dar tacute, a celor care au cu adevarat probleme grave, ne punem mainile la urechi si la ochi si ne facem cruci pe ascuns. Apoi intoarcem capul in alta parte. Ba chiar, ca o forma noua -credem noi- de “libertate de expresie” (v-am zis ca e mainstream sa fii rau si sa “musti”), ne revoltam ca se face prea multa discriminare pozitiva.

Da, exista legi care protejeaza persoanele cu handicap. Din fericire. E bine ca nu ii mai inchidem in azile, departe de viata cetatii. E bine ca suntem obligati sa le cream facilitati si accesibilitati, ca, daca nu am fi fost obligati, probabil ca am fi intors iar privirea si am fi gandit “Daca e schiop/orb/surd sa stea acasa”. E bine si atat. E bine ca suntem amendati daca nu incadram in munca un anumit procent de persoane cu handicap, ca altfel nu i-ar fi angajat nimeni. Dar, dincolo de asta, parcam pe locurile lor ca-s mai aproape si daca mergem mult ne stricam toculetele. Platim amenda ca sa nu ne bagam “ciudati” in firma. Sau o bagam pe amarata cu un defect fizic intr-o fosta debara, cu un copiator, sa nu ne strice “imaginea” pe care o creeaza secretara blonda cu fusta cat batista care se lupta din greu cu provocarile limbii materne. Da, blondina iti inveseleste ziua. “Handicapata de la xerox” ti-o strica.😦

Exista o discriminare dincolo de protectia sociala, pe care nu vrem sa o recunoastem, ca nu “da bine” la imaginea noastra de sufletisti si toleranti si sofisticati. Discriminarea din fiecare dintre noi, din prejudecatile si ignoranta noastra. Care se simte in atitudinea noastra, in felul in care vorbim tare, rar si clar si cu cuvinte putine si simple cu un om cu o disabilitate locomotorie sau senzoriala, ca sa priceapa si el, saracutul. Probabil ca si cu Stephen Hawking am vorbi la fel daca am avea ocazia, pentru ca in mintea noastra aia ingusta si plina de prejudecati, daca sta in scaun cu rotile si arata ciudat, e un “handicapat”, nu? In felul cum ne uitam in linia orizontului si ne smucim odraslele discret atunci cand se apropie de un copil cu Sindrom Down. In felul cum ne facem ca nu-l vedem pe omul in carje si ne strecuram cu o eschiva in fata lui la coada. Doar nu are nicio treaba, e handicapat, il intretine statul, nu?😦

Din perioada in care am lucrat intr-un centru de recuperare pentru copii, unul dintre cazurile care m-a impresionat cel mai tare si mi-a ramas in minte peste ani a fost cel al unui baietel de 5 ani, incredibil de dulce, destept si cuminte, ale carui picioruse erau complet paralizate si fara vreo speranta de recuperare. Intr-o zi statea cu mama lui in sala de asteptare si l-am auzit intreband-o “Mami, eu cand o sa pot sa alerg?” Sigur ca femeia avea pregatit un discurs motivational de genul “venim la gimnastica si la fizioterapie ca sa te faci bine”, dar stia si ea, asa cum stiam si eu, ca nu va alerga niciodata. In cel mai bun caz avea sa recupereze suficient de mult ca, intr-un viitor incert, sa se poata deplasa cu o pereche de carje. Putine lucruri mi s-au parut atat de sfasietoare, vreodata. Acum, cand am copilul meu, imi amintesc de baietelul acela si mama lui si nu pot sa-mi imaginez nici o miime din ce insemna suferinta amandurora. A unui biet copil care intelegea ce se intampla si a mamei lui care stia adevarul.

Nu stim ce inseamna sa fii persoana cu handicap. Nici eu, care am avut privilegiul sa-i cunosc mai bine (si chiar cred ca e un privilegiu, e o experienta din care eu am castigat), nici cea mai mare parte din cei care citesc. Oricat am fi de empatici si de dornici de a intelege, de fapt habar nu avem cum e ca lumea sa nu mai aiba imagini sau sunete, cum e ca un sir de trepte sa fie Everestul. Am putea incepe sa intelegem daca am umbla macar o luna cu ochii acoperiti, sau cu picioarele legate in bile de otel, daca am incerca sa sarim borduri sau sa intram in lifturi prea inguste in scaune cu rotile. Si nici atunci nu am intelege decat realitatea concreta, imediata, nicidecum cum te simti cand esti discriminat, dat la o parte, evitat, cand lumea priveste prin tine pentru ca porti un stigmat pentru care nu ai nicio vina.

Unii dintre voi o stiu pe Flory. Daca nu o stiti, va povestesc eu pe scurt. Flory e o femeie incredibil de frumoasa, luminoasa, plina de viata si, mai presus de toate, puternica. E buna, e desteapta, e simpatica, are umor, desi uneori te surprinde cu sinceritatea lipsita de sugar coating a unui om care a trecut prin multe si stie ca mai are multe in fata. Povestea luptei ei cu disabilitatea a spus-o ea si nu are rost sa o “repovestesc”. Probabil ca e o combinatie de “incapatanare” de a nu ceda in fata handicapului cu sansa de a avea langa ea niste oameni minunati (mama si sotul ei, in primul rand), pentru ca ea nu este nici pe departe o victima. Este o invingatoare si ma inclin in fata ei. Are o familie si un copil la fel de frumos ca ea. A absolvit o facultate. Conduce masina mai bine decat multi oameni cu doua picioare intregi. Si-a construit o viata normala, exact ceea ce noi credem ca le este “interzis” celor cu disabilitati. Traieste departe de Romania. Dar nimic din toate astea nu o scuteste in intregime de discriminare. Pe langa lupta cu boala, are in fiecare zi o alta lupta de dus, cu prejudecatile bine ascunse in fiecare dintre noi, cei “sanatosi”.

Cititi-i povestea si ganditi-va macar o clipa cum ar fi daca, printr-o lovitura cinica a soartei, v-ati transforma in cateva secunde. Si daca, in cei din jur, ati incepe sa gasiti mila, indiferenta si respingere, atunci cand ati avea mai multa nevoie de intelegere, prietenie si respect.

PS: Da, stiu ca am mai scris pe tema asta. Mie mi se pare ca nu am scris destul. Si ca nici altii nu o fac cat ar trebui.