Tags
Acesta e acel gen de articol pentru care nu ma chinui sa gasesc metafore. Pentru ca e prea grav.
Suntem rai. Nu genul ala de rautate care a acum “mainstream” (da, e cool sa fii cinic, rau de gura, incomod, nepoliticos etc). Eu vorbesc de rautate adanca, adevarata. Rautate in adancul sufletului, genul e care nu ne place sau nu putem sa o recunoastem si o ascundem sub o spoiala de “charity” sau “social awareness” ca sa ne fie mai usor sa traim cu noi insine. Luam apararea colegei rasfatate si imature, pentru ca problema ei se situeaza in zona noastra de confort. Militam pentru salvarea libelulei cu creasta mov desi nu am vazut niciuna vreodata, pentru ca e hip, toata lumea in Centrul Vechi vorbeste despre ea si se face si un festival cool in Vama. Asta ne face sa ne simtim mai buni. Dar suntem rai. In fata suferintei adevarate dar tacute, a celor care au cu adevarat probleme grave, ne punem mainile la urechi si la ochi si ne facem cruci pe ascuns. Apoi intoarcem capul in alta parte. Ba chiar, ca o forma noua -credem noi- de “libertate de expresie” (v-am zis ca e mainstream sa fii rau si sa “musti”), ne revoltam ca se face prea multa discriminare pozitiva.
Da, exista legi care protejeaza persoanele cu handicap. Din fericire. E bine ca nu ii mai inchidem in azile, departe de viata cetatii. E bine ca suntem obligati sa le cream facilitati si accesibilitati, ca, daca nu am fi fost obligati, probabil ca am fi intors iar privirea si am fi gandit “Daca e schiop/orb/surd sa stea acasa”. E bine si atat. E bine ca suntem amendati daca nu incadram in munca un anumit procent de persoane cu handicap, ca altfel nu i-ar fi angajat nimeni. Dar, dincolo de asta, parcam pe locurile lor ca-s mai aproape si daca mergem mult ne stricam toculetele. Platim amenda ca sa nu ne bagam “ciudati” in firma. Sau o bagam pe amarata cu un defect fizic intr-o fosta debara, cu un copiator, sa nu ne strice “imaginea” pe care o creeaza secretara blonda cu fusta cat batista care se lupta din greu cu provocarile limbii materne. Da, blondina iti inveseleste ziua. “Handicapata de la xerox” ti-o strica. 😦
Exista o discriminare dincolo de protectia sociala, pe care nu vrem sa o recunoastem, ca nu “da bine” la imaginea noastra de sufletisti si toleranti si sofisticati. Discriminarea din fiecare dintre noi, din prejudecatile si ignoranta noastra. Care se simte in atitudinea noastra, in felul in care vorbim tare, rar si clar si cu cuvinte putine si simple cu un om cu o disabilitate locomotorie sau senzoriala, ca sa priceapa si el, saracutul. Probabil ca si cu Stephen Hawking am vorbi la fel daca am avea ocazia, pentru ca in mintea noastra aia ingusta si plina de prejudecati, daca sta in scaun cu rotile si arata ciudat, e un “handicapat”, nu? In felul cum ne uitam in linia orizontului si ne smucim odraslele discret atunci cand se apropie de un copil cu Sindrom Down. In felul cum ne facem ca nu-l vedem pe omul in carje si ne strecuram cu o eschiva in fata lui la coada. Doar nu are nicio treaba, e handicapat, il intretine statul, nu? 😦
Din perioada in care am lucrat intr-un centru de recuperare pentru copii, unul dintre cazurile care m-a impresionat cel mai tare si mi-a ramas in minte peste ani a fost cel al unui baietel de 5 ani, incredibil de dulce, destept si cuminte, ale carui picioruse erau complet paralizate si fara vreo speranta de recuperare. Intr-o zi statea cu mama lui in sala de asteptare si l-am auzit intreband-o “Mami, eu cand o sa pot sa alerg?” Sigur ca femeia avea pregatit un discurs motivational de genul “venim la gimnastica si la fizioterapie ca sa te faci bine”, dar stia si ea, asa cum stiam si eu, ca nu va alerga niciodata. In cel mai bun caz avea sa recupereze suficient de mult ca, intr-un viitor incert, sa se poata deplasa cu o pereche de carje. Putine lucruri mi s-au parut atat de sfasietoare, vreodata. Acum, cand am copilul meu, imi amintesc de baietelul acela si mama lui si nu pot sa-mi imaginez nici o miime din ce insemna suferinta amandurora. A unui biet copil care intelegea ce se intampla si a mamei lui care stia adevarul.
Nu stim ce inseamna sa fii persoana cu handicap. Nici eu, care am avut privilegiul sa-i cunosc mai bine (si chiar cred ca e un privilegiu, e o experienta din care eu am castigat), nici cea mai mare parte din cei care citesc. Oricat am fi de empatici si de dornici de a intelege, de fapt habar nu avem cum e ca lumea sa nu mai aiba imagini sau sunete, cum e ca un sir de trepte sa fie Everestul. Am putea incepe sa intelegem daca am umbla macar o luna cu ochii acoperiti, sau cu picioarele legate in bile de otel, daca am incerca sa sarim borduri sau sa intram in lifturi prea inguste in scaune cu rotile. Si nici atunci nu am intelege decat realitatea concreta, imediata, nicidecum cum te simti cand esti discriminat, dat la o parte, evitat, cand lumea priveste prin tine pentru ca porti un stigmat pentru care nu ai nicio vina.
Unii dintre voi o stiu pe Flory. Daca nu o stiti, va povestesc eu pe scurt. Flory e o femeie incredibil de frumoasa, luminoasa, plina de viata si, mai presus de toate, puternica. E buna, e desteapta, e simpatica, are umor, desi uneori te surprinde cu sinceritatea lipsita de sugar coating a unui om care a trecut prin multe si stie ca mai are multe in fata. Povestea luptei ei cu disabilitatea a spus-o ea si nu are rost sa o “repovestesc”. Probabil ca e o combinatie de “incapatanare” de a nu ceda in fata handicapului cu sansa de a avea langa ea niste oameni minunati (mama si sotul ei, in primul rand), pentru ca ea nu este nici pe departe o victima. Este o invingatoare si ma inclin in fata ei. Are o familie si un copil la fel de frumos ca ea. A absolvit o facultate. Conduce masina mai bine decat multi oameni cu doua picioare intregi. Si-a construit o viata normala, exact ceea ce noi credem ca le este “interzis” celor cu disabilitati. Traieste departe de Romania. Dar nimic din toate astea nu o scuteste in intregime de discriminare. Pe langa lupta cu boala, are in fiecare zi o alta lupta de dus, cu prejudecatile bine ascunse in fiecare dintre noi, cei “sanatosi”.
Cititi-i povestea si ganditi-va macar o clipa cum ar fi daca, printr-o lovitura cinica a soartei, v-ati transforma in cateva secunde. Si daca, in cei din jur, ati incepe sa gasiti mila, indiferenta si respingere, atunci cand ati avea mai multa nevoie de intelegere, prietenie si respect.
PS: Da, stiu ca am mai scris pe tema asta. Mie mi se pare ca nu am scris destul. Si ca nici altii nu o fac cat ar trebui.
Teoria Chibritului 
Dur, dar necesar articolul tau si a lui Flory.
Clar nu avem cum sa stim ce simt persoanele cu dizabilitati. Este exact cum spunea si Flory: nu sti cum e sa te tai, daca nu te tai (clar nu am reprodus intocmai).
Am simtit pe pielea mea altfel de discriminari, dar sunt departe de cele simtite zi de zi de persoanele cu dizabilitati.
Da, exista si discriminare de gen, chiar daca in lumea “civilizata” nu mai e asa de grosolana, banuiesc ca la tine acolo exista si discriminare de nationalitate. Dar parca cea la adresa lor e mai evidenta si mai greu de suportat.
Wow 😦 Nu stiu ce sa spun. Decat ca m-ai impresionat. Din nou. Si iti multumesc pentru asta, din nou 🙂 Oamenii depre care vorbesti ne fac sa ne simtim inconfortabil pentru ca trebuie sa constientizam again and again cat de fericiti suntem de fapt, cat de putine ne lipsesc cu adevarat si cat de minore sunt problemele noastre. Si cat de mici suntem. Mici, mici, mici. Si majoritatii oamenilor nu le place sa se simta mici, si atunci isi revarsa ura si frustrarea nejustificata asupra celor care ii fac sa se simta asa.
Fara legatura cu subiectul, daca e sa luam dovezi ale rautatii rasei umane, asta e doar una dintre ele. Suntem abjecti, mai. Simt asta de cate ori intru in cate un muzeu al torturii medievale. Aia mi se parea maximul de rautate si cruzime, ca un om sa ii faca altui om ceea ce vedeam acolo.
Eu cred ca ar trebui sa fim recunoscatori ca noi avem probleme atat de mici. Bine, nu la modul “te frec cu nasu’n fericirea mea”, mai ales cand cel din fata noastra e o persoana cu o disabilitate, ci cu decenta, dar deep inside ar trebui sa ii multumim lui Dumnezeu, vorba ceea, ca problemele noastre cele mai mari sunt cearta cu soacra si enterocolita plodului. 🙂
Aici o sa te contrazic, nu suntem toti rai. Si nu ma refer la mine ca la margareta cea nepatata din mijlocul baligii, dar chiar exista si oameni buni, si nu cativa.
Am un prieten care e in scaun cu rotile. Un prieten foarte bun. Un om care a mers normal, a avut accident de motocicleta si a ramas in scaun cu rotile. Probabil pe nedeterminata, cum ar zice HR-istul.
Stiu ce inseamna sa nu poti sa mergi o perioada, din proprie experienta. O luna, doua, trei, de mers in carje, si nu o data, din cauza unor probleme la genunchi. De fapt mai toata adolescenta eu am avut un picior sau altul operat sau in ghips. Dar nu am resimtit niciodata rautate din partea oamenilor, nici mila, ci bun simt si ajutor.
E adevarat ca handicap locomotor in Romania e greu de integrat in viata de zi cu zi. Dar asta vorbeam si cu prietenul meu, de acum cativa ani cand s-a intamplat accidentul s-au mai schimbat lucrurile si s-au schimbat in bine. Exista lifturi in unele statii de metrou, suntem mai constienti ca nu e ok sa parchezi pe locul rezervat handicapatilor decat daca esti meltean, exista echipe de baschet si tenis pt oamenii astia, sunt oameni dispusi sa te ajute la urcat sau coborat scari oriunde.
Ce apreciez cel mai mult la omul asta, si asta e o lectie de viata zilnica pt mine, e ca el nu a infruntat chestia asta ca pe o situatie ” eu sunt handicapat, voi sunteti rai si-mi luati locul de parcare si nu faceti nimic pt mine. Va uitati rau si dispretuitor si eu ma simt marginalizat”. Si-a luat masina adaptata (nu de la noi, nu se gaseste), se ducea zilnic la munca, s-a mutat singur cu prietena, joaca tenis si baschet, iesim in oras, umbla de colo colo, vine pana la noi acasa la cucuietii din deal si se joaca cu fii-meu. E adevarat ca sunt restrictii, dar a ales sa le depaseasca. A ales sa vada ca suntem si buni.
Evident ca nu toti, Peach, dar e greu de nominalizat si de facut doua liste, mai ales ca nu-i cunosc pe toti. Si da, nu numai el, majoritatea duc o lupta incredibila si pentru care sunt de admirat, inclusiv prietena mea de care am povestit. Dar nu e ok nici sa ne ascundem dupa deget si sa zicem “hai, dom’le, nu va mai rasfatati, treaba e ok, vezi ca poti cobori la metrou pe la Unirii, inspre Horoscop, pune mana si impinge ca ai roti, ce conteaza doua statii de metrou, mai faci si tu miscare”. 😦
Foarte frumos ai scris, Maria. Nu am ce sa comentez astazi, voiam doar sa-ti spun ca ai scris frumos.
Te pup, Cami! :*
Evident ca nu e ok. Dar sa generalizam ca suntem toti rai nu ajuta. Cum nu ajuta nici sa vorbim despre asta.
Asta nu am inteles niciodata. Daca vrei sa faci ceva (vorbesc si despre handicapati, si despre caini, si despre libelula cu creasta mov aici) de ce nu strangi niste semnaturi, te duci la primarie cu o cerere sa puna o rampa de handicapati la blocul tau, sau sa mai faca un lift la metrou, sau sa puna un semn la trecerea de pietoni pt un orb, sau ceva, orice. Imi cer scuze, dar nu-mi dau seama cum ajuta sa vbim despre asta si sa ne plangem ca rasa umana e ingrozitoare.
Ajuta sa constientizeze omul ca sunt altii mai nefericiti decat noi si sa ne purtam normal cu ei, nu ca niste animale ingropate de societate.
Atitudinea ta sigur ajuta!
Cu siguranta stii ca sunt altii mai nefericiti decat noi. Doar daca ai trait undeva pe munte pana acum, departe de societate. Deci nu e vba de awarness aici.
Asa cum zicea Maria, e trendy sa zici, vai ce rau sunt, ma port ingrozitor, vai mie, ce sa fac? Nu stiu, sa faci ceva, pentru ca plansul de mila nu ajuta, nici fata de noi, nici fata de altii. Iar daca oamenii astia nu-si plang de mila, mi se pare de-a dreptul ipocrit sa o facem noi pentru noi.
Peach, nu am venit la tine acasa sa vorbesc despre asta, serios. Vorbesc despre asta pentru ca asa consider eu ca trebuie. Nu vad in ce fel te agreseaza faptul ca scriu pe blogul MEU.
Restul discutiei refuz sa o port. In general nu intru in polemici inutile, si simt ca asta ar fi inutila. Nu am de gand sa fac pomelnic de fapte bune ca sa-ti demonstrez tie ceva. Nu vreau sa demonstrez nimic. Esti libera sa faci, sa crezi, sa simti ce vrei. Astea sunt truisme, chiar nu are sens sa le spunem de fiecare data.
Nu inteleg de ce de fiecare data cand cineva are o alta parere, celalalt cred ca e suparat sau agresat.
Nu sunt, si doar iti explicam cum vad eu asta.
Da, mi-ai explicat ca “nu intelegi de ce vorbesc despre asta”. Pentru ca asa cred eu ca trebuie.
Nu era vorba nici de mila, nici de rampe si lifturi. Era vorba de o anume atitudine. Aia cu “trage-le o palma dupa ceafa si zi-le ‘Taci si impinge!’ ca dupa aia se descurca ei”.
Legile se schimba cu petitii. Mentalitatea se schimba daca nu ingropam rahatul sub pres si vorbim despre ea. Nu e vorba de mila, ci de a recunoaste o anumita stare de fapt. Atata timp cat Flory si Oana, care are o sora cu handicap, sustin ca discriminarea exista, probabil ca stiu ce vorbesc. Daca prietenul tau, barbat in toata firea si intreg pana la un moment dat, dupa accident braveaza si spune ca e totul perfect si daca iubita il paraseste, si daca nu are loc in parcare, si daca nu are acces la celelalte facilitati, tind sa cred ca asta este modul lui de coping si i-l respect. Nu vreau sa il conving pe el ca nu e asa, pentru ca probabil ca i-as darama lumea pe care si-a construit-o ca sa mearga mai departe. Dar asta nu inseamna ca trebuie sa-i batem pe toti barbateste pe spate si sa le zicem “Hai, dom’le, ce plm, altii merg la special olimpics, nu te mai victimiza”
Iar faptele bune se fac, nu se enumera
Iar eu spuneam ca starea de fapt pe care tu o descrii este mai neagra decat realitatea.
Sunt o gramada de oameni buni pe lumea asta, o gramada de oameni care fac ceva (si nu ma refer la petitii ci ma refer la faptul ca nu intorc capul, sau pun mana sa impinga un carucior, sau sa scoata un carucior din portbagaj ca sa poata omul sa se dea jos), dar faptul ca alegi sa-i bagi pe toti in aceeasi oala si sa zici da suntem rai, suntem o natie de prost crescuti si indiferenti in fata handicapului mi se pare o exagerare inutila.
Nu am zis ca este totul perfect, nu am zis ca nu exista discriminare, si nici prietenul meu nu a facut-o nici cand a ramas in scaun cu rotile, nici cand l-a parasit iubita, nici cand l-au data afara de la munca. Dar cred ca amandoi sustinem ca oamenii nu sunt toti rai si indolenti. Nu cred ca tu iti inveti copilul sa intoarca privirea, nu cred ca eu ma bag in fata aluia cu carje, de fapt nu cred ca multi dintre noi o facem.
Iar parerea mea sincera e ca mentalitatea nu se schimba cu blogul tau sau al meu, Se schimba cu faptul ca te duci la Gogu care a parcat pe locul special si ii zici. Probabil ti-o si iei dupa aia 🙂 Oricum Gogu nu cred ca citeste blog.
Si-atunci mai bine stam cu mainile in san, nu? Asteptam sa faca Ponta ceva, ca el are expunere publica, sau Adrian Nastase, ca el e bloagar renumit. No, si de-o fi sa mor….
Ok, daca tot nu conteaza, why do you care so much?
Nu sunt de acord cu afirmatia “nu ajuta cu nimic sa vorbim despre asta”. Tu confirmi exact ce am descris eu, ca majoritatea intorc capul, se fac ca nu vad sau in cel mai bun caz se milostivesc cumva fata de cel napastuit. Doar ca sa se simta ei mai bine.
Crezi ca daca nu vorbim despre asta si daca ne prefacem ca astfel de probleme nu exista, se rezolva ceva? La fel de bine se poate sa nu rezolvam nimic vorbind, dar macar tragem un semnal de alarma. Si poate in viitor pesoanele cu handicap vor avea un viitor. O fi utopic, dar nici nu putem concluziona ca “mai bine nu vorbim despre asta”.
Nu am zis sa nu vbim, am zis sa facem ceva. Si m-am revoltat la faptul ca suntem toti rai, pentru ca nu suntem, sunt si oameni buni in jurul nostru, oameni care ajuta, care nu-si intorc capul.
Si chiar cred ca sunt mia multi decat oamenii rai despre care vbea Maria.
Piersi, crede-ma ca nu-s multe persoane cu handicap care au sansa sa aiba un job, sa stea cu prietenul/prietena si sa isi permita o masina adaptata.
In plus, ai idee ce inseamna sa “iubesti” o persoana cu handicap?
Da, am idee. Nu ca “iubitor” ci ca prieten care a fost alaturi de omul asta cand l-a parasit viitoarea sotie, apoi iubita ulterioara.
Da, suntem rai. Intoarcem capul cand vedem exemple ale suferintei umane. Sau scoatem din buzunar cativa lei si brusc ne-am facut datoria fata de societate.
Dam din coate si susotim unii cu altii atunci cand observam persoane cu handicap. Ne invatam copiii sa-i ocoleasca si eventual sa-i compatimeasca. Asta e societatea in care traim, mentalitati care nu se schimba. Poate doar asa cum ai spus si tu, macar nu-i mai inchidem in institutii.
Nici nu stiu pe cine sa dau vina. Statul sustine ca ia masuri, le ofera mijloace de intretinere (nu comentez in ce masura se pot intretine din sumele alea, macar exista si atat). Tot statul creeaza scoli si institutii speciale unde pot fi scolarizate persoanele cu handicap. Dar dupa aceea nu am mai vazut nimic. Poate mai sunt diverse programe de integrare, diverse activitati si organizatii. Cateva facilitati pe ici, pe colo. Mult prea putine si ineficiente. Se pierd multi copii asa, e trist. Nici nu discut cum ar fi fara sustinerea familiei, caci am vazut si ce se intampla cand familia ii abandoneaza, mai bine nu detaliez…
Nu am solutii, nu stiu cum ar fi mai bine, e un subiect dureros.
Statul ia masuri subforma de legi, care mai tarziu sunt aplicate de oameni. Aici e buba. La toate nivelurile si din toate punctele de vedere.
Problema cu subfinantarea nu este doar romaneasca si nu este noua. Traim intr-o lume cinica si orientata spre profit, si asta la nivel global. Si cele mai bogate state trec protectia sociala la coada listei. 😦
Stiu sigur ca firmele primesc ceva deduceri de taxe, sau alte avantaje, daca un anumit procent din angajati sunt persoane cu dizabilitati. Stiu de la tata, ca are angajati maseuri cu probleme grave de vedere (ceea ce ii face niste maseuri exceptionali). Dar nu mai tin minte detalii. Nu e cine stie ce, dar e un pic. Intr-o societate ideala, ar exista si job-uri rezervate, ca si locurile de parcare. Dar mai e enorm pana acolo, daca vom ajunge vreodata.
Nu e chiar o deducere de taxe, e vorba de un fel de “amenda” – o sanctiune financiara. Dar nu este vorba despre legi, aici, Magda, nu ele erau problema mea si nici cele doua lifturi de la metrou dintre care numai unul merge. OK, ii incadram, dar dupa aceea ii bagam undeva sa nu-i vada nimeni – si asta e o realitate. Nu zic de maseurii tatalui tau, evident, dar chestiile astea se intampla si eu le stiu foarte bine din ambele perspective. Asa cum nu angajam nici o tiganca la receptie, desi e cea mai buna candidata by far, pentru ca e neagra si ne strica firma. Dar intreab-o daca nu vrea sa lucreze la centrala telefonica 😐
Eu cred ca oamenii sunt si mai rai decat povestesti tu in articol. Societatea noastra civilizata e doar o masca, dedesubt e doar o jungla: unii sunt lei, altii sunt antilope, altii sunt hiene etc Supravietuieste cel mai puternic
Da, mentalitatea se schimba (si) vorbind. Faptul ca o porblema e discutata o face vizibila, o atesta, o ” aduce la viata”. Mentalitatea se schimba incet, cu cate un om o data, si noi ave datoria sa-i educam pe copiii nostri altfel. Daca fiica mea n-o sa evite un om cu dizabilitati doar din cauza asta, cred ca am facut mai mult decat ca am dat 5 lei unui om cu un sigur picior de pe strada. Pe termen lung, adica.
Si, teoretic, legile se voteaza datorita oamenilor (politicieni sau nu). daca nu admitem ca exista o problema, nu avem cum s-o rezolvam.
Da, Cristina, exact asta voiam si eu sa spun, ceea ce se ingroapa sub pres ramane acolo, indiferent despre ce este vorba. Ca e vorba de frustrari personale sau probleme sociale, atata timp cat nu intra in “agenda publica” nu exista. Na, normal ca stiu si eu ca nu-s alde Zoso sau Visurat sau alti bloggeri cu mega-trafic, sa zici ca as expune problema la cateva mii de oameni pe zi, dar stiu si ca nu-s Heidi Klum si asta nu ma impiedica sa ma aranjez cand ies pe usa ca ce conteaza, oricum nu-s din alea de top.
Normal ca putem insira vorba dupa vorba pana poimaine ca ne plictisim, despre “are sau nu are rost”, dar ma intreb daca are vreun rost sa vorbim despre cat rost are…
Nu prea stiu ce sa comentez… Daca as fi pusa intr-o situatie de mai sus, m-as resemna si as merge mai departe, pentru ca am o responsabilitate mare… Probabil nu mi-ar fi usor…
Recunosc ca de 2 ori in peste 10 ani de condus, am parcat pe locul desemnat categoriei. Imi pare rau, nu am stat mult, dar, no … ce sa mai zic, nu am scuza!
Eu cred ca rautatea oamenilor vine din egoism, irationalitate, indiferenta, si cel mai grav din porniri malefice. Primele 3 categorii cred ca sunt cele mai intalnite, si vrem sau nu, mai mult sau mai putin, toti bifam cate ceva.
Eu da, recunosc bifez des indiferenta!
Pai probabil ca toti o facem, sau aproape toti, uneori. Nu e vorba de omorat cu pietre pe unul sau altul ca a parcat pe locul rezervat sau ca a facut o gafa, ci pur si simplu sa ne dam seama de lucrurile mult mai subtile decat locul de parcare. Daca intelegem, poate putem schimba. 🙂
Chiar daca lumea intelege, eu nu cred sincer, ca nu e multa lume dispusa sa se apuce de schimbari. Treaba e mult mai complicata, iar la noi, la romani, lucrurile se schimba f greu.
Daca te referi la chestii subtile, gen schimbatul atitudinii unora, asta poate… depinde de persoane.
Vrei sa spui ca n-o sa schimb eu lumea? How old do you think I am? Evident ca stiu. Nu stiu, poate unii o sa se gandeasca putin dupa ce o sa citeasca povestea lui Flory, poate o sa mai vorbeasca peste cateva zile sau luni sau, ani si o sa se mai gandeasca o data… Habar nu am, poate n-o sa se ntample nimic. Dar macar am incercat.
F frumos scris, Maria, foarte frumos!
Am o cunostinta, care din adolescenta are picioarele taiate de tren. S-a descurcat f greu in Ro, dar toti prietenii i-au ramas alaturi.
Apoi a plecat in Spania, unde e f bine si ma bucur enorm pt el! …
Da, e mai bine in alte parti decat la noi, desi probabil ca nicaieri nu e chiar Paradisul pe pamant…
Pt el chiar e paradisul! de multe ori o da in zapaceala, dar il inteleg…numai in pielea lui sa nu fi!