Tags

,

De data asta m-a inspirat Nina cu articolul ei. Stiu ca v-am mai povestit pe alocuri cat de dezastru sunt eu in bucatarie, dar cred ca a venit vremea sa recapitulez.

Asadar… am ajuns sa stau singura (fara parinti sau alti adulti “gospodari”) destul de devreme. Vrand-nevrand, am ajuns si in preajma aragazului tot de pe atunci, ca nu aveam mereu bani de Mac si mi se mai lua si de chipsuri si sandvisuri. Am aproape 15 ani de “bucatareala” si tot de atunci incepe istoria dezastrelor culinare.  Ca sa ma intelegeti, mie nu-mi place sa fac chestii cu mainile mele. Dar deloc. Si nu sunt nici dotata pentru asa ceva. Nu stiu sa cos un nasture fara sa arate de parca l-a cusut fiu-meu in varsta de 3 ani jumate, nu stiu sa calc o camasa fara dungi si cute (apropo, stiti ca s-au inventat camasile office care nu se calca? Le gasiti la Lidl la pret decent), nu stiu sa fac floricele din albus si ochisori de maslinute pentru oua umplute, nu stiu sa toc legume fara sa-mi tai minim un deget. Nu stiu si nici nu-mi place. In plus, mai sunt si maxim de distrata si uituca. Rau de tot. De cand ma stiu.

Acestea fiind zise, mancarurile mele sunt in general urate. La gust am mai progresat, stiu sa folosesc condimentele si am un sertar plin cu toate aromele pamantului, dar habar nu am sa aranjez o farfurie frumos si nici nu-i vad rostul, oricum se mananca in 10 minute si nu particip la niciun concurs. Da, da, stiu ca e o arta. Nu-i pentru mine.

Apoi, periodic, fac cate o gafa majora. De exemplu nu-s atenta si pun indulcitor in loc de sare (arata cam la fel flaconul). Nu glumesc, chiar am comis-o. Ieri. Mai rau, lui fiu-meu i-am pregatit intr-o noapte ness in loc de lapte. Norocul lui, sarmanul, ca am avut o strafulgerare de genul “dar ce-i laptele asta asa maro?” inainte de a-i da biberonul, altfel ar fi stat treaz si in ziua de azi. Sigur, pot da vina pe oboseala, dar adevarul e ca asta e genul de chestie pe care o fac constant. Nu foarte des, dar o data la 2 luni o mai comit…

Eeei, apoi vin chestiile mai grave, din categoria “112”. De exemplu atunci cand am pus cartofi la prajit si m-a sunat prietena mea, am luat telefonul si m-am dus in sufragerie sa vorbesc linistita. Si vorbeam mult pe vremea aia, nu aveam mess, stateam cu receptorul la ureche si tocam tot ce ni se intampla in ziua respectiva. Am vorbit vreo 2 ore. Mirosea oarecum ciudat la un moment dat, dar era casa de studenti, nimic nu era cu adevarat de natura sa induca panica. Cand am deschis usa de la sufragerie m-a lovit un fum dens si negru cu miros de candela arsa. Da, erau cartofii mei carbonizati si uleiul transformat in pacura.😀

Tot in perioada aia, ma apucase nu stiu ce dieta. Cred ca daneza, ca era cu oua fierte tari. Si-am pus eu ouale la fiert, apoi a aparut amicul meu cu o caseta video inchiriata. Mda, tot in antichitate, astia mai mici nu stiti cum era😀  Ok, deci sa vedem filmul! Mi-am luat sticla de apa, m-am instalat la TV, la un moment dat s-a auzit un pocnet dar nu l-am luat in seama (v-am zis ca eram zen, da?!). Cand s-a terminat mi-am amintit de oua. Am dat navala in bucatarie, ibricul era gol, negru si cu emailul crapat (era d-ala smaltuit), ouale… nicaieri. Am pornit in cautarea lor mai ceva ca aia de la CSI, nu erau nicaieri, am descoperit niste cojite pe undeva prin jurul aragazului, ceea ce a eliminat ipoteza ca s-au carbonizat complet, am cautat, am tras aragazul… ouale nicaieri. Am presupus ca a intrat o pasare pe geam si le-a furat – ca stateam la etajul 12, apoi nu stiu care dintre noi a ridicat ochii in sus… si le-a vazut! Explodate, pe jumate negre, lipite pe tavan.😀 Le-am dat jos de acolo cu spaclul…

Povestea continua, pana in zilele noastre. Ati zice ca in timp am invatat ceva din chestiile astea… ei bine, nu! Cum era sa dau foc la casa cu puiul invelit in hartie de copt care s-a aprins in cuptorul electric am mai povestit, nu mai reiau. Dar sa v-o spun pe ultima. In ianuarie, acum, in 2013. Eram in Bucuresti, stateam la ai mei acasa, dar ei erau plecati, aveam multa treaba (renovam un apartament), copilul dupa noi, evident. M-am gandit eu intr-o dimineata sa-i fac o supa de curcan. Am pus curcanul, legumele, am lasat sa fiarba, am dat focul mic (norocul meu), apoi, pe la 11… a sunat “consortul” si mi-a zis sa ma imbrac repede ca vine sa ne ia sa mergem in Bricostore (or something). M-am imbracat, am imbracat copilul, am mers in brico, am luat mocheta, am incarcat mocheta, am descarcat mocheta, s-a facut cam 5 jumate dupa- amiaza si dintr-o data m-a lovit! SUPA!!! Nu am inchis focul la ea. Repede, in masina, sa ne grabim (vorba vine, prin traficul bucurestean de sfarsit de program). Cand am intrat in bloc m-a izbit un miros de carne arsa. Cand am intrat in casa m-a izbit fumul. AM deschis tot ce se putea deschide, apoi am mers toti la masa, la Pizza Hut. Imi cer scuze vecinilor, pe aceasta cale, pentru duhoarea de crematoriu pe care au indurat-o cateva ore bune.😀

De chestiile necomestibile ajunse la cos nici nu mai pomenesc. As fi putut hrani copiii dintr-un sat african cu ingredientele alea cativa ani buni. Nu pomenesc nici de chestiile cvasi-comestibile pe care le-am inghitit de foame. Va spun un secret: daca iese ceva naspa, puneti chilli pisat. Sau Tabasco. N-o sa mai stie nimeni ce-i acolo. Sa va mai spun ca gatesc foarte picant?😀

Bine, trebuie sa existe si exceptia… aceea. Ia ghiciti ce fac eu si-mi iese mereu? Aluaturi. Paine, coca de orice fel, cozonac. Da, fix alea pe care le rateaza toata lumea buna. Am facut si paine cu maia naturala cultivata de mine “out of scratch”. Si nu, cartofi prajiti decenti fac foarte rar, in general nu stiu cand sa-i intorc. Si nici cum.😀

Cam asta e cu mine si cu bucataria. Norocul meu ca-mi place mancarea, altfel m-as fi lasat de mult de “meserie”. Voi cum sunteti? Mai exista dezastre culinare pe lume in afara de ale mele?

foto