Tags

Da, stiu ca am mai scris despre asta, dar nu ma pot abtine. Nu dupa dimineata asta in care m-a trezit (iar) fiu-meu fortat si m-a obligat sa ma joc cu Winnie the Pooh cu picioare magnetice cateva zeci de minute bune. Winnie pe clanta, Winnie pe calorifer, Winnie pe frigider. Oh, joy! Da, stiu, e foarte dragut, ar trebui sa ma bucur de quality time, sa fiu recunoscatoare ca e sanatos si are chef de joaca, sa…

Nu pot! N-am ce mama naibii sa fac, nu pot! Eu la 8 dimineata nu ma pot bucura nici daca gasesc un diamant de 24.763 de karate. Cu atat mai putin daca nu mi-am baut cafeaua inainte de asta. In primul rand pentru ca eu intru in “good mood mode” in jurul orei 9 am, plus sau minus cateva minute. Inainte de ora asta sunt ciufuta, indiferent cand m-am trezit si cate am facut pana atunci. Apoi, pentru ca in momentul in care ma preling jos din pat dimineata, o fiinta inteleapta si cu instinct de conservare ma lasa sa-mi beau cele cateva sute de mililitri de cafea necesari pentru supravietuire. A mea si a oricarei alte forme de viata din vecinatate.

V-am mai zis, ma ucid fiintele care se trezesc senine si cu chef de vorba. Dorinta mea de a le lipi gura cu clei e direct proportionala cu debitul verbal inainte de 9 dimineata. Daca ai chef sa palavragesti cu mine la ore mici, scrie-mi. Da-mi un sms, un mesaj pe chat, ceva. Cu asta ma descurc cat de cat. Dar cand vii sa-mi turui la ureche imi distrugi modjo-ul pe toata ziua. Asa ca azi, in timp ce ma chinuia fiu-meu cu Winnie, mi-am amintit de un episod de acum un an si ceva, cand am suferit o trauma severa la ore matinale.

Anul trecut, cand am plecat cu consortul sa vad casa in care urma sa ne mutam (cea in care stam acum), am luat cu noi in masina o colega de-a lui care avea si ea treaba pe aici. Eu eram deja ciufuta pentru ca era 7 si ceva dimineata si ma trezisem la 6 sa parchez copilul la bona, asa ca vegetam linistita pe locul din dreapta sperand sa “enjoy the silence” macar pana la Rm. Valcea. Consortul vorbeste mult de fel, dar probabil ca a vazut destule priviri de criminal in serie in 6 ani (atunci) de convetuire incat sa inteleaga cand e cazul sa traga fermoarul. Ei, fata aceea nu le vazuse, ca nu ma vazuse nici pe mine niciodata pana atunci. Si se urca, frateeee, cu o dispozitie d-aia solara si infloritoare in masina, si incepe sa turuie, si sa turuie, muuult si vesel, de ma cautam prin buzunare de o batista sa i-o bag in gura urgent. Nu mai stiu cum a venit vorba (cu mine sigur nu, ca eu scoteam numai onomatopee ostile, iar al meu e barbat, deci nu face chit-chat de mamica), dar pe drumul dintre Tei si Militari am aflat cati ani are fii-sa, cum a dormit toata noaptea din prima noapte, ce bine mananca, ce cuminte e, cum a vorbit la 2 luni si a mers la 3 (evident ca mai tarziu, nu m-am chinuit sa retin), cum a avut ea o sarcina fara griji si nu s-a ingrasat deloc si dupa ce a nascut a intrat in blugii dinainte de sarcina din prima, cum ii e foarte usor sa faca fata la serviciu si copil pentru ca are 1001 rubedenii dornice sa o ajute si, una peste alta, cat de bine ii merge ei totul si ce fericita e.

OK, fac fata cu greu la genul asta de discurs si la ore mai normale, gen 7 seara. Adica, ma bucur pentru oamenii fericiti, dar sa-mi administreze fericirea lor in doze mici strecurate prin discutia normala, ca altfel intru in coma hiperglicemica. Dar, cum sa va zic, la ora aia mi-am dorit sa vina cineva cu fierul inrosit sa ma tortureze, mi-ar fi fost mai usor. Am ridicat ochii spre cer si mi-am spus in gand “Why me, dear God, why me?!”. Aveam in fata un drum de 6-7 ore, inchisa in masina cu un monument viu de fericire si veselie. Am inchis ochii, am inceput sa numar oi, mai aveam un pic si ma umfla plansul.

La intrarea pe autostrada am oprit la benzinarie. Mi-am luat un espresso dublu si-un red bull, le-am baut pe amandoua pana pe la km 10. In momentul ala s-a intamplat miracolul: eu am inceput sa-mi revin cat de cat si doamna sa manance. Dupa ce ne-am linistit amandoua, ea nu mai dadea pe-afara de fericire si eu nu mai aveam fantezii cu torturi medievale (ca tot veni vorba ieri), mi-am dat seama ca nu e chiar atat de rau si e fata simpatica, dar a avut ghinionul sa incepem prost. Una peste alta, am avut un drum de dus si unul lung si plin de peripetii la intoarcere si gandurile criminale nu au mai revenit.

Morala povestii ar fi cam asta: daca vedeti ca omu’ e monosilabic si se uita chioras la voi dimineata, e o idee foarte proasta sa va revarsati bucuria si veselia asupra lui in speranta unei schimbari de dispozitie. Urmatoarele priviri urate vor ascunde in spate ganduri despre cum sa va ucida in chinuri. Lasati-l in ale lui si verificati dupa o ora, ca e posibil sa aveti o surpriza placuta. Mai specific, daca va ies eu in cale la ore matinale (da, stiu ca 8 dimineata nu e matinal, pentru mine este), folositi cuvinte putine si din maxim doua silabe. “Neata!” e suficient. Daca e ceva ce nu suporta amanare, nu va asteptati sa zambesc si sa fiu amabila. Nu pot, e congenitala treaba asta, de cand aveam cativa anisori si mergeam la gradi eram ciufuta la ora aia. Daca vreti musai sa imi intrati in gratii si sa obtineti un zambet, exista o singura cale sa o faceti: sa ma mituiti cu o cana de cafea. Neagra si amara ca sufletul meu, vorba unei prietene virtuale. P-aia nu o refuz niciodata si sunt recunoscatoare pentru ea.😀

Voi cum faceti fata la palavrageala matinala? Sunteti genul chit-chat vesel sau bufnite ca mine?

foto