Tags
Mi-am amintit de Godzilla azi si m-am gandit ca trebuie sa va povestesc.
In apararea mea, am fost copil crescut fara pet-uri. Adica animale, nu sticle de plastic. Pentru ca murdareau (bunica) si erau alergene (mama). Maxima concesie a fost un bol cu doi pesti, pe la 12 ani, pe care i-am uitat pe caloriferul electric cand se facuse foarte frig in casa si au ajuns supa. Altii n-am mai primit.
Cand am crescut suficient ca sa am drept de decizie, am aciuat pe langa mine tot felul de lighioane. Catei, pisici, testoase, alti pesti care au avut aceeasi soarta cruda (e complicat, frate, cu acvariile, parca nici fiu-meu nu-i asa greu de ingrijit) etc. Apogeul l-am atins intr-un an, in jurul Pastelui, cand m-am dus prin piata sa cumpar ceva chestii vegetale, am uitat ce si nici nu conteaza. Un nene avea bobocei de rata de vanzare si statea cu unul in pumn. Mic, galben, pufos si galagios. Cred ca a fost momentul meu de maxima induiosare ever. Mi-am dat seama pe loc ca nu pot pleca acasa fara el, fie ce-o fi! M-am invartit eu prin piata incercand sa redevin rationala, dar n-am avut succes. Dupa 10 minute m-am dus la nenea, am platit bobocul, l-am intrebat ce mananca – mi-a zis “urzici si malai”, probabil ca isi facea cruci in gand de cat de nebuna e lumea la Bucuresti, cumpara cate o rata sa o tina in casa – am facut provizii, am plecat acasa.
Boooon! Avem o rata, cum procedam? Pai, intai i-am cautat eu un soi de “habitat”, pe care l-am inventat dintr-o cutie mica de carton. Mica, si el era mic. Apoi, pune-te pe facut papica petru ratusca. Aici trebuie sa va spun ca nu am pus in viata mea mana pe urzici, nici pana atunci, nici de atunci incolo. Le mananc cu placere, dar sa le curete altul. Ei, atunci nu aveam pe nimeni sa presteze, deci vreme de vreo doua zile am tocat la urzici cat pentru toata viata. Pentru ca dihania aia mica era fomista ceva de speriat. Radea tot! Dupa ce ca manca in cantitati industriale, lasa in urma gramajoare dupa gramajoare de urzici cu malai pe jumate digerate. Nu, n-am putut s-o las in cutie, mi s-a parut nefericita acolo. 😀
Pe vremea aia cunostintele mele despre viata sanatoasa erau zero (si acum sunt destul de vagi si se datoreaza 100% copilului). In plus, pe vremea aia imi imaginam eu ca ratusca va muri de batranete la mine in casa (tot galbena, mica si pufoasa, eventual), deci calitatea carnii pentru consum era ultima mea prioritate. Asa ca luni cand s-a deschis pet shop-ul, m-am infiintat acolo, cerand “mancare de rate” (in mintea mea era un fel de Chappy pentru rate). Am primit o punga de prafuri. Cica sa o amestec in malai si sa imi creasca mari. (Nu am mai explicat ce e cu rata, ca e una singura si trebuie sa ramana asa mica si draguta, deja ma asteptam sa se uite la mine cu privirea aia rezervata pacientilor de la Obregia). Oook, ma duc acasa, fericita ca am scapat de tocat urzici, si ma apuc de preparat “pudding” pentru rata. Sa vezi dracie, i-a placut. Era o cantitate maxima trecuta pe punga, dar daca ratusca … poftea, n-am avut inima sa o refuz. Asa ca se topeau pungile mele de concentrat vazand cu ochii. Noroc ca erau ieftine.
Pungile se topeau si rata crestea. Era simpatica foc: acum mi-e clar ca eu eram ma-sa in mintea ei de rata. In primul rand era peste tot dupa mine, asa ca mergeam prin casa cu rata agatata de cracul de pantalon lasand in urma dare de “pudding” semi-digerat, ca Hansel si Gretel. Apoi, facea nene o galagieeeeee, ceva de speriat. Cand plecam de acasa o lasam in balcon, si auzeam de jos, de pe trotuar, macaitul ei isteric peste toata galagia din Piata Unirii. Norocul meu a fost ca vecinii erau, probabil, prea siderati pentru a cauta suspectul, nu m-a banuit nimeni ca la mine acasa ar trai lighioana care scoate zgomotul ala infernal. In scurt timp era de zece ori cat o luasem, avea tuleie de pene printre puf si i se ingrosase vocea. Ar fi trebuit sa-mi treaca prin cap de atunci ca e ratoi, dar in mintea mea era fetita, ca “rata” e gen feminin. Si nu, pe vremea aia inca nu o chema nicicum.
Intre-o zi torida, cand aveam de invatat ceva pentru un examen si nu aveam chef sa-mi capseze rata foile cu ciocul, m-am gandit eu sa ii fac o bucurie. Si-anume sa ii pun un lighean mare cu apa racoroasa pe balcon, sa faca si ea ce fac ratele cand e cald afara. Recunosc ca nu m-am gandit nicio clipa la soarta ei de copil abandonat de mama-rata inca de cand era ou, atunci nu m-am gandit ca trebuia sa fi avut si ea oarece rol in viata ei care a lipsit. Nici ca eu eram mama ei adoptiva si exemplul ei in viata, ori eu nu stiam sa inot. Buun, deci pun ratusca la balaceala, primele 30 de secunde parea happy (chemarea strabunilor!), apoi ma intorc la foile mele. Citesc un curs, citesc doua, la un moment dat imi dau seama ca era ceva suspect in atmosfera. LINISTE! Nu mai avusesem liniste in casa din ziua in care ma dusesem la piata si ma intorsesem cu fostul boboc. Sar ca arsa, ma duc in balcon, rata mea zacea inconstienta, moale ca o carpa si cu ciocul palid-vinetiu in apa. Am luat-o repede, am scuturat-o bine si ce a urmat l-ar fi facut mandru pe fortul meu instructor de la “Micii Sanitari”. Daca nu stiati, se poate face masaj cardiac si respiratie gura la… cioc unei rate. Numa’ ca trebuie sa astupi bine gaurelele alea de pe cioc sa nu iasa pe acolo. Am aplicat protocolul invatat din ER (ala cu Clooney), si-anume 4 miscari de presiune pe stern si-un suflat in cioc. E bun si Clooney la ceva, se pare. Cand s-a mai colorat si a dat semne de viata, am uscat-o cu foenul sa-i ridic temperatura corpului. Nu am stiut sa ii evaluez brain-damage-ul, dar presupun ca am intervenit prompt, pentru ca si-a reluat viata de dinainte: mancat “pudding” cu steroizi, caca, macait. Fara inot 🙂
La un moment dat a devenit ditamai animalul. A trebuit sa ne despartim. Am dus-o la bunica unui prieten, la tara, sub prestare de juramant ca o sa o lase sa moara de batranete, nu pe varza. E drept ca batrana s-a uitat la mine cu aceeasi privire descrisa mai sus, mai ales cand a vazut un ratoi ataaat de mare, dar mi-a promis ca nu-l mananca si si-a facut si cruce.
Acolo, in batatura care urma sa-i fie casa de atunci incolo, si-a dobandit si numele de Godzilla. Pentru ca l-am vazut alaturi de colegii lui de generatie, hraniti cu boabe. Erau un sfert din el. Multa vreme Godzilla a fost seful curtii. Ratele respective au fost mancate, asa ca el a ramas sa bata cocosii si sa le ia femeile (calca gaini, nu discrimina…) Apoi, am auzit ca a murit cand a venit o molima. Ca o fi asa sau a avut bunica mai multi oaspeti la masa, nu stiu, dar eu prefer sa cred si acum ca s-a plictisit de Oltenia si a plecat in Florida, unde face surfing si in ziua de azi!
Teoria Chibritului 
Super tare povestesti! Mi a placut!
Multumesc, te mai astept, sa citesti si sa comentezi! 🙂
Fantastica poveste, genial scrisa! Multumesc!
P.S. Si eu am o slabiciune pentru bobocii de rata :D.
Multumesc, Oana! Eu m-am invatat minte, acum intorc capul cand vad de-astea mici si pufoase in piata 😉
Eu astept in fiecare dimineata avertismentele cu noutatile scrise de tine. Azi ai fost f comica.
Ca orice copil crescut la oras, am si eu povesti din astea, cu fel de fel de animale. Ca sa raman pe subiect, zic doar ca am avut si eu 2 boboci de rata, dar a avut grija maica-mea intr-o noapte sa-i puna cu ea in pat, ca macaneau de o innebuneau in cutie. Noaptea s-a intors peste ei, si “boboci” i-a facut! Dimineata mi-a zis ca i-a dat la cineva la curte, dupa ani a marturisit patania…
Vaaai! Mi-am amintit de fosta mea colega de munca, avea un papagal (perus) si un frate care era sergent antitero, d-ala cu 120 kg de muschi si 47 la picior. Intr-o buna zi papagalul a avut proasta inspiratie de a se aseza pe jos fix cand trecea el pe acolo, piftie l-a facut saracul 😀
:)))))))))
Ma bucur ca ai salvat rata. Am avut si eu un boboc de gasca, la tara, cu care ma jucam. Dar eu aveam maxim 10 ani :)))). Am murit sub ochii mei, inecat (nu spun unde) si am plans ore in sir.
Mda, naspa, la 10 ani nu cred ca te interesa Clooney… 😀
Vai, deja-mi place de rata ta. Imi aminteste de puiul meu…yep! n-ai fost unica care a crescut oratanii la bloc.
Eu l-am cumparat cu banii de inghetata de la niste baieti mai mari care intentionau sa joace tenis cu el(sufletisti rau :-<). Era furat de la Avicola si cum nu reusisera sa-l vanda il faceau fluturas de badminton.:( Le-am dat banii, am luat puiul si m-am dus acasa s-o sochez pe mama.
Vreme de o luna si ceva de zile puiul ala a fost umbra mea.Manca paine, malai inmuiat cu apa, branza de vaci si-l luam cu mine petse tot…eram un soi de mother hen pt ca daca bateaam cu degetul in pamant venea repede sa vada ce-i dau de mancare:))
Fiind vacanta de vara a prins si un week-end prelungit la tara la bunici. Transport cu masina in cutiuta captusita cu carpe de bumbac(scuteceam textil ce mai:))),mancarica la pachet si tot tacamul. A scapat ca prin urechile acului de pisoiul bunicilor pe care l-am gasit lingandu-l in timp ce Piu(asa-l chema) isi facea siesta in cutiuta, afara, la soare, dar l-a doborat cufureala:D. Fiind un pofticios si vazandu-ma ca mananc mere m-a induplecat sa-i dau si lui…si i-am dat! Si a mancat! Mult! Au urmat 2 zile de diaree in care l-am purtat pe la toate babele din sat care au incercat sa-l salveze cu amestecuri de lapte praf si malai si alte bazaconii.N-a mers nimic, asa ca intr-un final m-au convins ai mei sa-l las la bunici ca au ei grija de el pt ca drumul spre casa sa nu-l istoveasca. M-am despartit de el printre lacrimi si suspine, am bocit tot drumul spre casa si vreo 2 zile dupa.Sunam innebunita bunicii sa-i intreb de starea lui si dupa cateva zile m-am intors in batatura sa vad care-i starea pacientului…l-am gasit schimbat,dar schimbat de-a binelea:)) Piu murise si bunicul meu s-a gandit sa mi-l inlocuiasca.N-a tinut figura, am bocit, am refuzat sa socializez cu noul pui, am bocit some more si pana-n ziua de azi n-am reusit sa scap de remuscari pt ca eu i-am dat mar bietului pui.
Oh, nici nu credeam ca sunt singura, numai ca voi le-ati avut la varste mai firesti pentru asa ceva, nu prin ultimii ani de facultate 😀 Saracul Piu… 😦
Da, ce-i drept cred ca aveam 7-8 ani pe atunci.
Vaaai, mi-ai facut ziua mai frumoasa. Am avut o dimineata infernala, asa ca am meritat povestea asta 🙂
Imi pare rau de dimineata ta 😦 Te pup! :*
Incredibil, cum ai resuscitat tu ratoiul!!!! :)) :)) :))
Eu abia astept sa mai creasca fii-mea, sa-i iau o pisicuta. Nu de la Petshop, ci una amarata de pe strada, cu ochi mari si mieunat subtirel, ca asa au fost toate pisicile pe care le-am avut pana acuma, cap de serie fiind una pe care a salvat-o maica-mea de la servici cand eram eu prin clasa a 8-a si care a trait (fericita, sper) pana la varsta venerabila de 17 ani jumate.
Nu radea, doamna doctora, ca eu n-am facut scoala aia de oameni destepti cu tine! 😀 Am fost foarte mandra de mine! Ma simteam un soi de Raed Arafat! 😀
I-am luat eu pisica lui fiu-meu, exact cum zici tu. Tare draguta era, jegoasa si amarata, in primele zile/saptamani era o dulceata de matza, apoi s-a transformat in fiara. Ne-a facut zabrele, si apogeul a fost intr-o zi cand mie mi-a mestecat tot cablul de iPhone (costa 100 de lei, m-am ofticat, logic!) si pe fiu-meu l-a zgariat la 5 mm de ochi, pe pleoapa. I-am “reziliat contractul”, acum traieste bine-mersi la cantina, ne mai salutam cand ne vedem pe strada 🙂
Eu am avut 3 bucati pescuite din boscheti, dar toate 3 erau pui la varsta adoptiei, inca aveau ochii gri nedefinit. N-am avut pagube din astea majore, doar veterana imi mai ardea niste labe ocazional, cand se plictisea de prea multa smotoceala, ca sa-mi aduca aminte cine-i sefa casei :)) cu fii-mea n-a apucat sa se cunoasca, din pacate. Cu barbatu-meu si-a mai luat mici socuri, am adus-o intr-o iarna la noi la bloc, ca avea nevoie de ingrijiri prelungite (ma rog, intre timp ai mei s-au mutat la tara, pisica dupa ei, of course, a muscat-o un sobolan or smt de obraz, a facut un abces urat, du-te cu matza la veterinar, fa-i injectii, da-o cu spray cicatrizant albastru, din astea). Ei, ea era obisnuita sa doarma pe mine, venea in dormitor, se urca=sarea in pat pe latura cea mai apropiata, unde nimerea fix peste barbatu-meu. Asta, neobsnuit sa doarma cu pisica, simtea ca sare ceva mare si negru pe el, dadea din maini reflex, matza se speria si sarea 2 metri din pat, dupa care o lua pe latura cealalta si ofta fericita cand dadea de spinarea stapane-sii = eu.
Mama, ce dor mi s-a facut de dormit cu o chestie mica, pufoasa si sforaitoare :))
Trebuia sa ii tai ghearele. Eu asa am facut si nu am avut incidente, ba mai mult, nu-l interesa deloc prezenta lu fiu-miu. Eu l-am dat dupa vreo 6 luni de convietuit, pentru ca nu puteam sa urmaresc 2 creaturi ultra active. Motanu’ care urmarea doar sa evadeze, si fiu-miu care incepea exploratu’.
Foarte tare povestirea ta. Am avut si eu un boboc, dar din fericire, pentru el la bunica la tara, care a trait fericit pana a ajuns friptura din care eu nu am gustat, evident. Am suferit dupa multe animalute de-a lungul timpului. Mi-ai rascolit amintiri.
Ce poveste frumoasa! Mi-am adus aminte cum l-am pacalit de 2 ori pe bunicul meu sa-mi cumpere pui de gaina din piata. Am crescut 3 pui (nu consecutiv) la bloc, apoi i-am dus la tara cand au inceput sa sara peste balcon (stau la etajul 1 asa ca 2 din ei au scapat doar cu sperietura, iar celalalt cu un picior beteag vreo luna)
In facultate am avut un iepure o luna in camera de camin. I-am pus numele Iepure. Apoi am adoptat un motan, Virgil, tot in camera de camin.
Eu acasa n-am avut voie sa am animale din motive de curatenie si dependenta. A fost frustrant atunci, partea cu curatenia nu o inteleg nici azi, cea cu dependenta da si sunt total de acord. E foarte greu sa pleci undeva cand ai un animal in casa, trebuie sa pasezi responsabilitatea ingrijirii altcuiva si e greu sa gasesti pe cineva dispus sa faca asta. Ai mei totusi mi-au luat perusi si mi-au fost tare dragi, mai ales cand au inceput sa “vorbeasca”, eu cred ca i-as luat lui R maxim un porcusor de guineea sau ma rog, orice animal care poate fi plasat usor in perioadele de concediu.
Mai Maria, ai un har in a povesti ceva de speriat:))))Ce am raaaas:))) Doamne, ce eram eu intr-o pasa aiurea, ai reusit sa ma scoti.
Esti tare, clar:))))))
gura la ….coic:))))))))))))
….. :))
Daa poveste god zila ala desi eu cred in monstri de mic desenez si am 10 ani in 2014 sunt acum sunt mai mare acum intaleg doar ca godzila nici nu am vazut filmul si noah asa te nai cce sa faci