Tags

Mi-am amintit de Godzilla azi si m-am gandit ca trebuie sa va povestesc.

In apararea mea, am fost copil crescut fara pet-uri. Adica animale, nu sticle de plastic. Pentru ca murdareau (bunica) si erau alergene (mama). Maxima concesie a fost un bol cu doi pesti, pe la 12 ani, pe care i-am uitat pe caloriferul electric cand se facuse foarte frig in casa si au ajuns supa. Altii n-am mai primit.

Cand am crescut suficient ca sa am drept de decizie, am aciuat pe langa mine tot felul de lighioane. Catei, pisici, testoase, alti pesti care au avut aceeasi soarta cruda (e complicat, frate, cu acvariile, parca nici fiu-meu nu-i asa greu de ingrijit) etc. Apogeul l-am atins intr-un an, in jurul Pastelui, cand m-am dus prin piata sa cumpar ceva chestii vegetale, am uitat ce si nici nu conteaza. Un nene avea bobocei de rata de vanzare si statea cu unul in pumn. Mic, galben, pufos si galagios. Cred ca a fost momentul meu de maxima induiosare ever. Mi-am dat seama pe loc ca nu pot pleca acasa fara el, fie ce-o fi! M-am invartit eu prin piata incercand sa redevin rationala, dar n-am avut succes. Dupa 10 minute m-am dus la nenea, am platit bobocul, l-am intrebat ce mananca – mi-a zis “urzici si malai”, probabil ca isi facea cruci in gand de cat de nebuna e lumea la Bucuresti, cumpara cate o rata sa o tina in casa – am facut provizii, am plecat acasa.

Boooon! Avem o rata, cum procedam? Pai, intai i-am cautat eu un soi de “habitat”, pe care l-am inventat dintr-o cutie mica de carton. Mica, si el era mic. Apoi, pune-te pe facut papica petru ratusca. Aici trebuie sa va spun ca nu am pus in viata mea mana pe urzici, nici pana atunci, nici de atunci incolo. Le mananc cu placere, dar sa le curete altul. Ei, atunci nu aveam pe nimeni sa presteze, deci vreme de vreo doua zile am tocat la urzici cat pentru toata viata. Pentru ca dihania aia mica era fomista ceva de speriat. Radea tot! Dupa ce ca manca in cantitati industriale, lasa in urma gramajoare dupa gramajoare de urzici cu malai pe jumate digerate. Nu, n-am putut s-o las in cutie, mi s-a parut nefericita acolo.😀

Pe vremea aia cunostintele mele despre viata sanatoasa erau zero (si acum sunt destul de vagi si se datoreaza 100% copilului). In plus, pe vremea aia imi imaginam eu ca ratusca va muri de batranete la mine in casa (tot galbena, mica si pufoasa, eventual), deci calitatea carnii pentru consum era ultima mea prioritate. Asa ca luni cand s-a deschis pet shop-ul, m-am infiintat acolo, cerand “mancare de rate” (in mintea mea era un fel de Chappy pentru rate). Am primit o punga de prafuri. Cica sa o amestec in malai si sa imi creasca mari. (Nu am mai explicat ce e cu rata, ca e una singura si trebuie sa ramana asa mica si draguta, deja ma asteptam sa se uite la mine cu privirea aia rezervata pacientilor de la Obregia). Oook, ma duc acasa, fericita ca am scapat de tocat urzici, si ma apuc de preparat “pudding” pentru rata. Sa vezi dracie, i-a placut. Era o cantitate maxima trecuta pe punga, dar daca ratusca … poftea, n-am avut inima sa o refuz. Asa ca se topeau pungile mele de concentrat vazand cu ochii. Noroc ca erau ieftine.

Pungile se topeau si rata crestea. Era simpatica foc: acum mi-e clar ca eu eram ma-sa in mintea ei de rata. In primul rand era peste tot dupa mine, asa ca mergeam prin casa cu rata agatata de cracul de pantalon lasand in urma dare de “pudding” semi-digerat, ca Hansel si Gretel. Apoi, facea nene o galagieeeeee, ceva de speriat. Cand plecam de acasa o lasam in balcon, si auzeam de jos, de pe trotuar, macaitul ei isteric peste toata galagia din Piata Unirii. Norocul meu a fost ca vecinii erau, probabil, prea siderati pentru a cauta suspectul, nu m-a banuit nimeni ca la mine acasa ar trai lighioana care scoate zgomotul ala infernal. In scurt timp era de zece ori cat o luasem, avea tuleie de pene printre puf si i se ingrosase vocea. Ar fi trebuit sa-mi treaca prin cap de atunci ca e ratoi, dar in mintea mea era fetita, ca “rata” e gen feminin. Si nu, pe vremea aia inca nu o chema nicicum.

Intre-o zi torida, cand aveam de invatat ceva pentru un examen si nu aveam chef sa-mi capseze rata foile cu ciocul, m-am gandit eu sa ii fac o bucurie. Si-anume sa ii pun un lighean mare cu apa racoroasa pe balcon, sa faca si ea ce fac ratele cand e cald afara. Recunosc ca nu m-am gandit nicio clipa la soarta ei de copil abandonat de mama-rata inca de cand era ou, atunci nu m-am gandit ca trebuia sa fi avut si ea oarece rol in viata ei care a lipsit. Nici ca eu eram mama ei adoptiva si exemplul ei in viata, ori eu nu stiam sa inot. Buun, deci pun ratusca la balaceala, primele 30 de secunde parea happy (chemarea strabunilor!), apoi ma intorc la foile mele. Citesc un curs, citesc doua, la un moment dat imi dau seama ca era ceva suspect in atmosfera. LINISTE! Nu mai avusesem liniste in casa din ziua in care ma dusesem la piata si ma intorsesem cu fostul boboc. Sar ca arsa, ma duc in balcon, rata mea zacea inconstienta, moale ca o carpa si cu ciocul palid-vinetiu in apa. Am luat-o repede, am scuturat-o bine si ce a urmat l-ar fi facut mandru pe fortul meu instructor de la “Micii Sanitari”. Daca nu stiati, se poate face masaj cardiac si respiratie gura la… cioc unei rate. Numa’ ca trebuie sa astupi bine gaurelele alea de pe cioc sa nu iasa pe acolo.  Am aplicat protocolul invatat din ER (ala cu Clooney), si-anume 4 miscari de presiune pe stern si-un suflat in cioc. E bun si Clooney la ceva, se pare. Cand s-a mai colorat si a dat semne de viata, am uscat-o cu foenul sa-i ridic temperatura corpului. Nu am stiut sa ii evaluez brain-damage-ul, dar presupun ca am intervenit prompt, pentru ca si-a reluat viata de dinainte: mancat “pudding” cu steroizi, caca, macait. Fara inot🙂

La un moment dat a devenit ditamai animalul. A trebuit sa ne despartim. Am dus-o la bunica unui prieten, la tara, sub prestare de juramant ca o sa o lase sa moara de batranete, nu pe varza. E drept ca batrana s-a uitat la mine cu aceeasi privire descrisa mai sus, mai ales cand a vazut un ratoi ataaat de mare, dar mi-a promis ca nu-l mananca si si-a facut si cruce.

Acolo, in batatura care urma sa-i fie casa de atunci incolo, si-a dobandit si numele de Godzilla. Pentru ca l-am vazut alaturi de colegii lui de generatie, hraniti cu boabe. Erau un sfert din el. Multa vreme Godzilla a fost seful curtii. Ratele respective au fost mancate, asa ca el a ramas sa bata cocosii si sa le ia femeile (calca gaini, nu discrimina…) Apoi, am auzit ca a murit cand a venit o molima. Ca o fi asa sau a avut bunica mai multi oaspeti la masa, nu stiu, dar eu prefer sa cred si acum ca s-a plictisit de Oltenia si a plecat in Florida, unde face surfing si in ziua de azi!

foto