Nu voi scrie nimic despre motivele absentei lungi, pentru ca-s triste si personale si chiar nu vreau sa vorbesc despre ele. Voi scrie despre o tema trista si publica in zilele acestea, pentru ca nu ma pot abtine. Oricat as fi de zen si de departe (fizic si sufleteste) de Bucuresti, povestea asta mi-a ridicat parul pe ceafa de groaza si nu ma pot abtine sa nu “ma dau cu parerea”, cum fac probabil multi proprietari de bloguri obscure in clipa asta.
Un caine (mai multi, de fapt) a mancat un copil. Da, chiar l-au mancat, nu-i figura de stil, daca asculti declaratia legistului care a avut nefericirea de a-i face autopsia. Nu de tot, a mai ramas suficient din bietul amarat cat sa poata parintii sa puna ceva intr-un sicriu dureros de mic si sa-l ingroape, macar sa aiba un loc unde sa-l planga. Nu ma astept ca ne-parintii care citesc povestea lui Ionut si a familiei lui sa poata cuprinde cu mintea ce inseamna asta pentru un parinte. Cum un copil nu e un CNP, ci 9 luni de speranta, o bucurie imensa cand intra in viata familiei, nopti nedormite, plansete, colici, primul zambet, primul pas, primul morcov pasat, primul “ma-ma” spus la intamplare ursuletului de plus, prima zi de gradinita, hohote de ras si crize de plans, clipe in care iti vine sa ii dai vreo doua sa se potoleasca (si poate chiar o faci) si altele in care simti ca ai sufletul prea mic pentru atat de multa iubire, manute lipicioase care te mangaie, pupici balosi si multa, multa fericire. Si mult mai mult decat atat. Eu inteleg asta, pentru ca fiul meu are 4 ani, exact varsta lui Ionut, si stiu ca in fiecare clipa in care a fost in pericol am simtit ca, daca ar pati ceva, viata mea s-ar termina in aceeasi clipa cu a lui. Sunt patetica? Probabil ca da si chiar vreau sa fiu, pentru ca mi s-au parut strigatoare la cer anumite voci din aceste zile. Cei care spuneau ca e vina parintilor (bunicii), cei care spuneau ca “puradelul” isi merita soarta si oricum ne inmultim prea mult (cu variatiuni pe aceeasi tema, de genul “sigur era un copil rau si l-a provocat”) si, nu in ultimul rand, cei care ridica din umeri si spun ca a fost un accident, shit happens, sa trecem la probleme serioase. Pentru Dumnezeu, oameni buni, suntem mancati de vii in propriul oras, ce poate fi mai grav si mai serios de atat? Ce minte si ce suflet au cei care pot pune rafuieli politice si economice mai sus de asa ceva?
In primul rand, mi-e greu sa raman in limitele unui ton civilizat cand aud/citesc opinii de genul “cainii sunt mai buni/umani decat oamenii”, dar ma straduiesc cat pot eu de mult. E o tampenie. Oamenii sunt oameni. Cainii sunt animale. Daca e sa dau o nota crestina la ceea ce scriu, omul e facut dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu, cainele e un animal. Da, a fost domesticit cu mii de ani in urma. Da, unii caini (sau in anumite conditii, orice caine), sunt inteligenti, buni, draguti, loiali, iubitori si credinciosi. Stiu, pentru ca am avut ani de zile caini in casa sau in curte. Am adunat caini bolnavi de pe strada si i-am dus la veterinar apoi i-am luat acasa si i-am ingrijit si, daca au trait, le-am cautat o casa. O casa adevarata, cu usa sau gard si cu oameni care sa aiba grija de ei, nu scara blocului sau maidanul. Am avut cainii mei pe care i-am dresat si i-am tinut in lesa. Imi plac cainii. Sunt niste animale misto. Da-s animale. Nu au “suflet” si “ratiune”, sunt condusi de acelasi instinct primar ca lupii din padure. Daca le dai drumul, in scurt timp vor deveni ca lupii. Teritoriali si agresivi, pentru ca le e scris in gene. Daca se vor aduna suficienti cat sa nu le fie frica, vor ataca. Pentru ca asta sunt. Cainii nu sunt “ingeri”, cum citeam zilele trecute un comentariu. Ionut e, din pacate, inger. Cainii scapati de sub control sunt bestii. Punct.
Se zice ca un caine nu devine agresiv decat daca e atacat. Asta e alta tampenie. Nu stiu ce fel de copil era Ionut, daca avea un bat in mana sau a dat cu piciorul in caine, daca urla prea tare si a stricat feng-shuiul fiarelor. Dar aici am exemplul personal. Copilul meu a fost atacat de maidanezi de doua ori, la 10 si 13 luni. Nu mergea nici macar in picioare. Au existat cel putin doua potai care au sarit la el cu coltii dezgoliti in timp ce statea in carucior. Pentru ca era foarte mic, eram langa el unul dintre noi si am putut interveni la timp, am fost muscati noi. Acum are 4 ani si spune ca “toti cainii sunt prietenii lui”. Mi-e greu sa ii explic de ce de unii nu are voie sa se apropie.
Stiu, unii vor explica indata ca, da, poate bietul copil era nevinovat, dar sigur au fost alti oameni rau care au agresat biata potaie si de-aia a atacat acum. Cred si asta. Dar majoritatea violatorilor si criminalilor sexuali au fost agresati in copilarie. Majoritatea ucigasilor in serie au avut copilarie grea si traume. Asta nu ii scuteste de pedeapsa. In tari mult mai civilizate sunt chiar omorati, prin metode intre care injectia letala e cea mai blanda. Aceeasi injectie care, administrata cainilor, acum, ne ingrozeste si ni se pare inumana. E destul de umana sa ne omoram semenii, dar ingrozitoare pentru niste fiare?!
Vorbind de umanitate- pentru ca tot aud “sa fim umani!” – voi cum credeti ca a supravietuit specia omeneasca pe pamant? Fiind buni si blanzi, asa fragili cum suntem? Hai sa ne amintim putin de ce am invatat la istorie (nu mi-a placut materia, dar macar atat mi-a ramas si mie in minte). Evolutia speciei a fost mereu legata de dezvoltarea armelor si uneltelor. Cam cate zeci de generatii credeti ca ar fi durat pana am fi disparut cu totul, daca “umanitatea” ar fi insemnat sa mangaiem mamuti, hiene si lupi pe crestet si am fi asteptat ca ei sa se gudure si sa ne linga mana? Let’s face it! Omul ucide animale. A ucis dintotdeauna, pentru hrana si pentru aparare. Vanatoarea ca sport este cruda. Eutanasierea cainilor ca sa ne aparam copiii e mai profund umana decat ne place sa credem in secolul asta, cand ne-am indepartat tot mai mult de radacini si ne-am insusit teorii dintre cele mai bizare, scrise de oameni bizari.
Scriam ca m-au revoltat si vocile care incercau sa puna la zid familia micutului amarat, ca principali vinovati. Hai sa bagam bunica la puscarie, ca nu a facut marcaj strans la copchii, ci le-a permis sa se indeparteze. Si asta spusa de oameni care apartin generatiei pe care tot ei o denumesc in alte momente, cu mandrie, “generatia cu cheia la gat”. Da, sigur ca in contextul dat nu ar fi trebuit lasati liberi. Nu as vrea sa fiu nici in pielea bunicii, care probabil nu se va ierta pentru asta cate zile va mai trai pe pamant, nici a parintilor care isi vor reprosa, probabil, o viata, ca au lasat copiii cu batrana care nu pricepe ca vremurile s-au schimbat si nu mai poti creste copiii ca “pe vremea ei”, sigur fiecare dintre ei se simte vinovat si se acuza singur sau il acuza pe celalalt. Dar de aici pana la a arucna vina tot pe amaratii care si-au pierdut copilul, in loc sa ne alarmam de felul cum au evoluat lucrurile de cand eram noi copii pana azi, de incapacitatea noastra de a ne securiza mediul in care traim si ne crestem copiii, e cale lunga.
Eu, inainte de 4 ani chiar, ieseam la joaca in cartier cu vecinii de bloc. Ma avea in grija fata de 10 ani, a unor vecini-prieteni, nici macar nu iesea bunica mereu sa stea pe o banca in zona. Si mergeam pe maidan, in santierul din vecinatate, unde gaseam nisip, in pepiniera de pini… Copiii din satul unde locuiesc acum (si unde cainii au stapani) ies de la 3-4 ani singuri la joaca, in timp ce mamele isi vad de gospodarie. Problema reala nu e ca un copil de 4 ani are nevoie de supraveghere ca la 2 luni cand are capu’ moale si poate cadea din pat. Nu. Problema e ca am ajuns (cei din orasele mari) sa traim intr-o jungla. Un mediu in care nu numai un copil de 4 ani e in pericol de moarte daca e scapat din ochi, dar nu-ti mai poti lasa copilul pre-adolescent nici macar sa vina singur acasa de la scoala fara sa ai sufletul strans. Oare parintii lui Ionut sunt de vina, sau noi, toti, incepand cu autoritatile si terminand cu fiecare baba iresponsabila care il creste pe Codita pe scara blocului si se duce sa-l aduca inapoi cand il iau hingherii? Oare e mai firesc sa ne punem paznici permanenti la copii pana la majorat, in loc sa facem ca orasele in care traiesc sa redevina sigure? Sunt de acord ca nu e singurul pericol. Mai sunt si soferii dementi, si muncitorii neglijenti care nu imprejmuiesc gropile, si seringile cu droguri si HIV aruncate aiurea pe unde se mai joaca ei… Sunt o gramada. Dar trebuie sa incepem de undeva.
Apoi, sunt cei care trateaza evenimentul cu o usurinta cutremuratoare. Incepand cu cei care spun “Hai sa trecem la chestii importante…”. Ce poate fi mai important decat siguranta si integritatea fizica a noastra si a copiilor nostri? Daca am evoluat in directia in care asta nu mai e prioritatea centrala, atunci am vesti proaste: o sa mai stam foarte putin pe-aici, pe pamant, ca specie. Daca tinem cont de sporul demografic si de ritmul in care se inmultesc fiarele, in trei generatii vom fi mancati toti, cu evolutia noastra spirituala cu tot. Cum naiba nu e asta o problema importanta? Ideea asta te califica printre favoritii la “Premiile Darwin”…
Nu in ultimul rand, acea creatura infioratoare, ca nu o pot numi in niciun fel care sa o apropie de specia umana, ma refer la cea care a semnat pentru potaie si i-a dat drumul pe strada, care a dat un halucinant interviu la stiri in care a declarat zambitoare si senina ca mda, a auzit, a fost un accident, ea are constiinta curata, ea se ocupa in continuare de salvat caini. Nu voi comenta nimic despre ea, pentru ca nu mi-ar iesi nimic civilizat si ma straduiesc, cum spuneam. Dar ar trebui sa raspunde penal pentru omor, nu contraventional. Sa faca puscarie. Cu executare. Ea, nu proprietarul absent si falit al terenului. Daca un om omoara alt om in curtea mea pentru ca imi fura cineva poarta, eu sunt criminala pentru ca mi-a furat cineva poarta? Daca acea creatura senina si-a asumat raspunderea legala pentru un caine agresiv, cum poate sa scape de raspundere?
Si, apropo de inmultirea cainilor, e ceva ce se stie, dar vad ca a fost lasat pe planul 2 sau 3 in dezbaterile din ultimele zile. Se vorbeste de solutia “umana” a sterilizarii. Ori, acest caz este dovada clara ca sterilizarea nu este o solutie. Mai mult, ca problema nu e atat a lui Ontanu, Oprescu, Bancescu sau alti reprezentanti ai autoritatii. Cainele ucigas era sterilizat si eliberat. Fusese prins de primarie, castrat, apoi incredintat unui ONG. Daca legislatia ar fi fost alta, cainele asta era de mult faina de oase la Protan si Ionut era acum la munte cu parintii si fratele, nu in sicriu. Cainii care ne-au muscat pe noi aveau si ei “cercel”, deci clar trecusera macar o data pe la hingheri unde isi lasasera “bijuteriile”. Problema e legea. Cainii nu au ce cauta in strada, nici sterilizati, pentru ca, asa cum spunea cineva zilele trecute, sterilizarea nu le scoate si coltii. Da, e ceva de termen luuung, cu conditia sa nu mai arunce nimeni alti catei in strada, dar cati copii vor mai fi mancati pana se vor stinge de moarte buna si pasnica si ultimii urmasi ai ultimilor caini sterilizati? E nevoie de o solutie radicala. Asta ne face rai? Poate, dar cu “rautatea” asta am supravietuit de cand am iesit din pesteri incoace. Se numeste instinct de aparare. Legea cu eutanasierea dupa 30 de zile trebuie sa intre in vigoare. (Sincer, termenul mi se pare prea lung, o saptamana ar fi mai mult decat suficienta, nu ai nevoie de 30 de zile ca sa descoperi ca ti-a disparut cainele preferat din casa si sa-l cauti la ecarisaj).
Mai mult, ONG-urile ar trebui sa revendice caini numai in masura in care fac dovada ca au unde sa-i tina si cu ce sa ii hraneasca. Cu banii lor, nu ai mei. Nu inteleg de ce sa dau taxe la stat pentru a subventiona potai si oengisti. Eu vreau ca din banii mei sa aiba acces la educatie cat mai multi copii, acces la dializa si radioterapie cat mai multi bolnavi, sa existe o sectie de neurochirurgie pediatrica macar in centrele universitare, bibliotecile scolare sa aiba carti… Si sunt sigura ca, la fel ca mine, gandeste majoritatea. Numai ca nu o spunem. Nu avem timp. Trebuie sa ne crestem copiii si sa-i pazim de haite…
Nu-mi doresc decat sa existe in tara asta niste politicieni care sa aiba “oua” in loc de guma aia de-o tin majoritatea in locul unde se sterilizeaza cateii. Sa schimbe legea si sa o aplice, ignorand cele trei doamne cu tulburari de menopauza care s-ar lega cu lanturi de caloriferul de la ecarisaj si pe suratele lor de prin alte tari care ar veni sa-si dea ochisorii cu “laba gastii” peste cap pe la Guvern. Sa faca astfel incat sa nu-mi mai fie frica sa merg pe strada cu copilul meu de 4 ani. Daca se va dovedi ca exista, vor avea nu numai votul, ci si respectul meu. Totusi, ma tem ca nu vor exista. Ma tem ca toti isi vor sterge lacrimile de crocodil de la ochi, apoi peste vreo luna va fi lansat un proiect pentru care se va numi o comisie care va negocia cu numitele tantite si rezultatul va fi… acelasi. Alti copii mancati, alti oameni omorati, alte lacrimi, alt proiect de comisie.
PS: Sper ca ati aflat deja, vineri la 19:30 e miting anti-maidanezi in Piata Romana. In Bucuresti. Eu sunt la cateva sute de km distanta, altfel mi-as lua copilul de-o mana si as merge. Sper sa o faceti voi
.
Teoria Chibritului 
E prea dureros de discutat :(. Si asa am intrat azi in discutii interminabile + hormonii gone wild care mi-au stricat ziua.
Vroiam doar sa sti ca am citit si iti impartasesc “teama si neputinta”.
Cred ca toti parintii simt la fel. 😦 Imi spunea in seara asta o vecina (care nu a trait niciodata in alta parte, nu stie situatia pe pielea ei) ca nu a dormit toata noaptea dupa ce a vazut poza micutului…
Noi doua, de bine, de rau, ne-am “salvat” plecand pe unde am nimerit, nu vreau sa stiu ce e in sufletul parintilor care isi scot copiii la plimbare in Parcul Tei 😦
Nu am vazut poza micutului si nici nu intentionez sa o fac … e prea crud
Era vorba de fotografia lui care a aparut in presa, nu de cea de la IML, aia nici nu cred ca poate fi publicata (si nu e nimeni atat de nebun sa o faca). Dar cand a dobandit un chip si nu a mai fost “un caz” parca a fost mai heartbreaking… 😦
Mintea mea mergea prea departe.
Nu vad rezolvare in curand la problema, dar sper sa fiu surprinsa
Sincer, si eu sper. Dar nu mai cred. 😦
Se va da legea cu eutanasierea cainilor, nu cred ca e alta solutie la problema abordata, cel putin pentru Bucuresti.
Avem si noi, dar par mai putini. Noaptea nici nu trec prin zona aia, ziua doar cand vad ca mai sunt alti oameni.
Sper doar sa nu extinda astia problema, si sa se apuce de eutanasiat si pisicile, sau alte vietati aciuate, neagresive, dar fara stapan.
E groaznic ce li s-a intamplat bietilor oameni!
Voi aveti sobolani, i-am vazut eu, am si poze doveditoare 😀
Cainii nu au ce cauta in strada, nicaieri. Cine vrea sa-i salveze, sa o faca pana la capat, luandu-i acasa. Nu au decat. Unii parca e mai bine sa creasca caini decat copii. Dar nu in scara blocului sau langa masina. Acasa la ei.
Da stiu, de asta zic sa nu se lege si de pisici. Orice civilizatie lasa in urma un “morman” de gunoaie. Daca inlatura si pisicile, o sa ne umplem de rozatoare, ca alea slava Domnului, nu se joaca, sunt tare prolifice. Ex soareci fac pui de 8-10 ori pe an, gestatia vreo 3 saptamani si toarna de la 4 la 16 pui….(am cautat pe net)…..
Deci, na nu stiu, ideea e sa nu se lege de restul animalelor.
Imi pare rau pentru catei, dar decat sa mai existe alt copil muscat/omorat,.
Nu-ti face probleme, vor da legea! Adica eu una chiar nu mai vad alta rezolvare, decat daca vin ONG-urile si ii ia si ii duc in strainatate!
Pai sa-i ia, vor avea 30 de zile la dispozitie sa o faca daca e promulgata legea in forma actuala.
App de rozatoare- exista si otrava 😉 n-am nimic cu pisicile, totusi, pentru ca nu-s agresive in niciun fel. In Grecia e plin si-s foarte simpatice… 🙂
Vai, Maria! N-am parcurs inca tot articolul, dar dupa primele 2 fragmente, simteam cum se cutremura toti nervii din mine, vrand parca sa iasa la suprafata de emotie; m-au furnicat toata, cuvintele tale. Eu am refuzat sa aflu mai multe despre acest subiect, e prea mult pentru mine, mai ales ca bunicii Maruntzicii au inceput sa ne sune si sa ne bata incontinuu la cap sa nu o mai lasam sa mangaie absolut niciun caine, de pe strada, din bloc sau de oriunde ar fi el. Si tatal ei ii povestea in seara asta: “Uite, vezi ce frumos era baietelul acesta? Era de o seama cu tine!” Cutremurator!!! De o seama cu ea, cu Vladut… n-am cuvinte. Ma intorc sa termin lectura.
Da, detaliul cu varsta (si poza) m-au dat peste cap si pe mine. Putea fi oricare dintre ei. 😦 Poate nu omorat, dar muscat bine cu siguranta. Vladut e obisnuit cu cateii nostri si ai vecinilor, in Bucuresti se duce tot asa, cu manuta intinsa spre ei sa-i mangaie. E tare confuz cand ii spun ca nu are voie. 😦
Am citit aseara articolul, l-am sharuit si vin acum sa scriu ca-s perfect de acord cu tot ce-ai scris.
N-am nimic cu cainii, mi-s dragi animalele, dar din perspectiva parintelui si cetateanului muscat de caini eu una consider ca locul lor nu e pe strada. Sa-i ia acasa cine vrea, sa-i stranga ONG-urile, sa-i ia primarul la el in curte pt ca nu e normal sa nu pot sta in parc cu copilul de frica lor, sa nu pot iesi cu bicicleta pt ca ma alearga o haita de caini(happend recently, zici c-am dat proba de viteza :D), sa trebuiasca sa stau sa-i explic copilului de ce catelul din curtea vecinului e “cutu-cutu” si cel din parc e “mars” samd.Mi-e mila si de solutia radicala care zice ca dupa 30 de zile the pooch gets it, dar mai mila mi-e de copiii si batranii muscati, de parintii bietului copil omorat de caini, si de teama care-ti ramane in suflet ca parinte dupa o treaba ca asta. Sa ridice mana sus sa spuna cine-i linistit de cateva zile incoace stiindu-si copilul intr-un parc patrulat de caini, ca eu una nu-s. 😦
Da, si eu am fost muscata de n ori. Am ajuns sa spun ca nu mai imi e frica de ei (mie personal) pentru ca dupa primele 10 muscaturi a devenit rutina. Am fost muscata de Craciun intr-un an si mi-am petrecut ziua la Spitalul Colentina si saptamana pana la revelion cu mana in bandaj compresiv, am fost muscata de cateaua de pe scara profului meu de psiho pana mi-am cumparat blugi de hippioata special sa aiba ce sa agate bestia, am fost muscata si de cainele pe care il crestea mama MEA pe scara blocului (hmda…)
O sa se gaseasca sigur cineva sa spuna ca-s rea si ma simt cu “sufletele lor curate”. Nu-s. Am facut destule pentru destui caini de-a lungul vietii ca sa nu ma simt ca atare. Si chiar imi plac. Am avut mereu catei. Dar in curte sau chiar in apartament. I-am hranit, i-am ingrijit, i-am educat si mi-am asumat raspunderea pt ei.
Si da, mi-e frica sa merg pe strada in Bucuresti cu copilul. Inainte de povestea asta. Am fost la sfarsitul lui august si am facut cativa kilometri buni in plus ocolind haite, ca pentru el ma tem… 😦 Da, mi-e mila, dar nu pot discuta de alegere intre caine si om. Adica nu mi se pare o alegere reala, e absurd chiar si faptul ca se pune problema.
Same here. Daca e sa aleg intre eutanasiere si fiica-mea muscata, aleg eutanasierea fara sa clipesc. Copilul meu e mai important si above all.Sunt egoista ca gandesc asa? OK! Imi asum egoismul! sa-si asume si aparatorii cainilor fara stapan preiubitele patrupede…like for good, acasa la ei, nu in parcuri si la colt de bloc.
Welcome!:)
Te pup, cea mai frumoasa mamica din lume! :* Am decis, esti nr 1 🙂