Oamenii mei sunt Roxana, Oana, Iulia, Alina, Valentina, Misu, Andreea, Dragos, Rares, Cristi, Rodica, Nelu, Anca, Dan, Ianis, Alessia, Darius, Luca, Paula mica, Paula mare, Ramona, Marius, Cosmin, Nuti, Mihaela, Adriana, Rodica, Nelutu. Oamenii mei sunt Lavinia si parintii ei minunati, doctorul cu cei doi catei, Lili care a avut un catel pe care l-a calcat masina, Andreea care plange la gradinita, cele trei batranele care stau la trepte pentru ca n-au bancuta, nenea care iese in curte cu orga si canta valsuri care se aud peste sat.

Oamenii mei sunt linistiti, draguti, buni si isi vad de treaba lor. Sunt modesti si cu modestie isi duc saracia. Manca zama si pita. Sunt simpli dar mandri. Ii iubesc din tot sufletul, pe toti, pentru ca aici, cu ei, ma simt mai “acasa” decat m-am simtit vreodata undeva.

Oamenii mei au nume si povesti. Obisnuite sau mai putin obisnuite. Tanti Sefora a avut opt copii, i-au mai ramas sapte. Pe unul l-a pierdut cand era mic, pe ceilalti i-a facut oameni. Au plecat toti la treaba lor, ea a ramas sa isi ingrijeasca mama batrana si bolnava. Vecina mea are o fata cu handicap grav. Pana acum a ingrijit-o dintr-un salariu de contabila. Colega sotului meu are trei fete. Toate adolescente, toate campioane la rugby. E foarte mandra de ele. Si eu as fi. Le creste singura, nu are sot.

Oamenii mei au nume si povesti. Au sperante si vise, au necazuri si nevoi. Se bucura si plang. Fara sa-i stie nimeni, pentru ca nimanui nu-i pasa. Pentru ca sunt cateva mii de oameni simpli, fara prea multa scoala, pentru care, inca, Autoritatea este Primarul. Au vazut de la distanta niste persoane mai importante care s-au plimbat pe la ei prin sat, dar nu i-a intrebat nimeni de vorba. Spunea, deunazi, o inalta fata bisericeasca, ca “un singur om valoreaza mai mult decat tot universul”. Nu-i asa. Oamenii mei nu valoreaza nimic, nobody cares… Lumea are treburi mai importante si, oricum, traim intr-o societate laica.

Nu-s primii si nici ultimii. Lumea nu incepe si nu se termina cu ei. Mai sunt capsuni de cules prin Spania, mai sunt hoteluri de curatat in Italia. Au mai crescut copii departe de parinti. Cui ii pasa daca Iulia, Oana sau Andreea isi vor vedea mamele numai de Craciun? Cui ii pasa de niste copii de la tara? Cate milioane de oameni ca ei or exista, la fel de anonimi si neinsemnati?

Oamenii mei au nume si povesti de care nu-i pasa nimanui. Probabil ca nici voua nu va pasa. Nu conteaza, eu tot am vrut sa va spun asta pentru ca, asa cum spuneam mai sus, ii iubesc din tot sufletul. Langa ei am devenit un om mai bun, ei m-au schimbat intr-o persoana pe care o plac mult mai mult decat pe cea care eram acum doi ani. Langa ei am invatat rabdarea, decenta, linistea, bunul simt. Langa ei am invatat toleranta si respectul. Le datorez macar atat: sa scriu despre ei. Sa le multumesc. Si sa spun ca, mai presus de orice, desi nu-s decat o olteanca ratacitoare care a ajuns aici dintr-o intamplare, azi ma simt rosianca si-s mandra de asta!

20130910-190302.jpg

Edit: Vreau sa-i multumesc, simplu, lui Alice Nastase. Probabil ca nu va citi niciodata, dar tot vreau sa o fac. Pentru ca a umblat prin aceleasi locuri ca si mine o zi si a simtit la fel ca mine, numai ca a scris mult mai frumos despre asta. Pentru ca a vazut lucruri pe care am tot asteptat sa le vada cineva dintre cei care s-au perindat pe aici in ultimele saptamani si m-a facut sa plang putin.