Tags

, ,

Sa scriu si eu ceva despre subiectul zilei. Al saptamanii trecute, de fapt, ca acum deja e “pe val” faptul ca a nins in ianuarie si romanul nu iubeste in mod special lopata, dar asta e altceva.

Despre accidentul aviatic, deci. Habar nu am cum e cu IFR, VFR, STS, GPS, GSM &co si chiar nu am de gand sa scriu chestii despre ce ar fi trebuit sa faca niste oameni de meserie in domenii despre care nu stiu nimic, ca nisa asta e ocupata si supraaglomerata chiar. Asa ca, reucnosc cu umilinta, sunt singura persoana din tara asta care nu are solutii la problema.

Eu ma pricep la oameni, ii mai si cunosc pe cei din Apuseni, asa ca despre ei o sa scriu. Se tot vorbeste despre eroii care au gasit victimele si le-au salvat, ca de ceva incredibil, nemaivazut, toata tara este… wow, ce-au facut oamenii aia! Da, au facut, probabil, partea cea mai importanta din treaba. Totusi, nu vi se pare macar putin trist ca lumea se mira ca si cum cei trei locuitori din Horea ar fi construit o racheta cu biogaz si ar fi aterizat pe Inelul lui Saturn?

In definitiv, ceea ce au facut ei e un gest profund uman si atat. Da, in sens sociologic, daca judecam normalitatea din punct de vedere statistic, normal e sa stai pe canapea si sa carcotesti ca nu face altul, iar ei s-au abatut semnificativ de la medie. Dar, moral, gestul lor este normal si toti ceilalti care trec pe langa o babuta care aluneca pe gheata si nu se opresc sa o ajute ca e frig si intarzie la lucru, toti cei care trec nepasatori pe langa un viol in amiaza mare si nu se baga nici cat sa sune la 112, ca nu-i treaba lor, toti cei care spun cu aroganta ca saracii n-au decat sa moara de foame daca nu se descurca, ca viata-i dura… toti au o mare problema. Societatea are o mare problema daca umanitatea a devenit eroism si egoismul, normalitate…

Nu incerc sa le diminuez cu nimic meritele celor trei oameni simpli si buni care au plecat, pe o vreme pe care nu ai scoate nici cainele din casa, sa salveze niste necunoscuti. Dar stiu sigur ca nu au pornit de acasa cu gandul “Hai sa devenim eroi si sa ne dea la televizor!”. Au plecat pentru ca niste oameni aveau nevoie de ajutor si ei puteau sa-l ofere. Si pentru ca, din fericire, motii nu au fost inca “atinsi” de egoismul si miserupismul national. Nu stiu cum e in alte parti si pe unde se mai intampla asa, dar aici oamenii, daca pot, ajuta. Si v-am mai povestit despre asta cu alte ocazii. E aceeasi atitudine care te indeamna sa strabati tara ca sa deszapezesti niste sate de care nu ai mai auzit pana atunci, sau sa iti pui in paranteza propriile pregatiri pentru Craciun ca sa muncesti trei zile in scopuri caritabile.

E, pana la urma, aceeasi atitudine care te face ca, atunci cand intalnesti prima data in viata o persoana ratacita prin satul tau, sa iti pui haina pe tine si sa o duci pana unde nu stie sa ajunga. Asta mi s-a intamplat mie in primele 24 h in Rosia si da, am ramas socata pe vremea aia, acum imi dau seama ca femeia a facut ce i se parea ei firesc, fara sa se gandeasca in mod special la povestea asta. Dar eu traisem in ultimii 20 si ceva de ani intr-o lume in care normal e altfel, in care povestea cu tanara rapita si violata nu e o intamplare nefericita ci un mod de viata (da, am patit si eu sa fiu atacata cand eram foarte tanara, in scara propriului bloc, la o ora la care toata lumea se uita la stiri – am tipat, m-am batut, am scapat cu bine pana la urma pentru ca eram one crazy little bitch, numai cu vanatai, ceva sange si o deviatie de sept, iar vecinii intorceau capul pana mi s-a vindecat ochiul vanat si nasul umflat). Veneam dintr-o lume in care mi-am rupt piciorul, in miezul zilei, la km 0, in fata Teatrului National, si dupa vreo 10 minute m-a ajutat un nene din provincie sa ma ridic si sa ajung la spital. Nu mai stiu de unde era, dar nu stia drumul pana la Urgenta. Pana atunci trecusera sute pe langa mine, toti aveau alta treaba. Aici, din fericire, oamenii sunt altfel, iar eu inca mai sunt socata de lucruri marunte, de orice ajutor marunt pe care nu indraznesc sa-l cer, dar vine si asa…

Nu vreau sa desconsider meritele celor trei, deci. Dar a sustine ca ei sunt niste eroi vine, de regula, cu un corolar cinic si trist: “nu toti ne-am nascut sa fim eroi”, deci ne putem intoarce la viata de pana acum pana data viitoare cand ne vom minuna de alti eroi care vor face ceea ce e normal sa faca oamenii… Poate, intr-o strafulgerare de luciditate, vom invata ceva de la ei: sa nu mai bagam capul in pamant ca strutul cand i se face cuiva rau langa noi, sau cand cineva s-a ratacit, sau cand o fata e atacata si rapita in plina strada.

Mi-as dori ca macar o parte din cei care citesc ce-am scris eu, sau chiar o parte dintre cei care au stat cu ochii ficsi in TV saptamana trecuta, sa vada putin dincolo de senzationalul de tabloid al intregii povesti, asa cum a fost ea spusa si ras-spusa. Sa vada ca, in toata nebunia asta, niste oameni au fost, pur si simplu, profund umani si ca traim intr-o lume atat de dementa incat au ajuns sa fie decorati pentru ca au fost oameni.

humanity