La multi ani, Romania!

La multi ani, Romania! Iti doresc din suflet sa ajungi si tu ca tarile acelea la care te uiti ca un copil sarman cu nasul lipit de geam. Iti doresc sa ai si tu autostrazi, spitale, scoli, parcuri si case asa cum au ele. Ca oamenii tai sa traiasca si ei ca oamenii lor, fara sa se intrebe, macar, ce le vor da maine de mancare copiilor lor si din ce vor plati caldura la sfarsit de luna.

Iti doresc sa nu mai stai ca o domnisoara batrana, in fotoliu, gandindu-te trufas cat de frumoasa si desteapta erai tu cand erai tanara, numai pentru ca ti-e prea greu sa infrunti prezentul si sa te gandesti la viitor. Iti doresc sa ajungi mai sus decat celelalte tari, daca se poate, si fiul meu sa traiasca vremurile in care sa mearga in occident cu fruntea sus.

La multi ani, Romania. Nu mai sta cu ochii atintiti spre rasarit. Ridica-te din fotoliu si mergi pe drumul tau!

Lumea in care vreau sa traiesc

Tags

, ,

Hai sa lasam putin ultimele 2 articole, facem abstractie de ele pentru ca nu are nicio importanta de ce parte ma aflu, pozitia mea ar fi oricum aceeasi. Am spus-o prin ultimele comentarii, mai ales ca mi-era tare greu sa inteleg cum persoane pe care le stiu destepte, “citite”, tolerante, sociabile, pot ajunge sa considere ca violenta e legitima vreodata. Inca mi-e greu sa inteleg si presupun ca e doar un fel de a spune, nu vor pune personal mana pe ranga, vor continua sa isi argumenteze civilizat punctul de vedere.

Dar am vazut azi chestia asta. Habar nu am ce-i cu firma asta, dupa nume banuiesc ca-i ceva cu gazele de sist, subiect despre care nu am absolut nicio parere. Mi-am epuizat resursele de a intelege chimie, fizica, inginerie, economie concentrandu-ma pe mina de aur, despre gaze nu stiu nimic si nici nu cred ca ma intereseaza prea tare sa aflu acum. Asa ca nu-s de vreo parte. Cred ca e treaba localnicilor, a statului si a investitorilor sa se inteleaga si sa hotarasca ce fac, daca fac, daca pleaca, ma rog, mai urat spus, nu-mi pasa de gazele lor. Dar stirea mi-a ridicat parul in cap de groaza. Si nu atat stirea, ca ma rog, puteam sa ma gandesc ca e un dement care pana la pranz isi da amprentele pe la sectie, cat lungul sir de comentarii de genul “bravo, sa-i taiem pe toti, mama lor de capitalisti, sa-i dam afara din tara cu coase si topoare”. Adica exista o suma de dementi (habar n-am cati, sper ca nu multi) care considera ca vandalismele, violenta, ranga, pietrele, furcile, topoarele, sticlele incendiare sunt chestii bune si cei care le folosesc trebuie laudati. Asa cum trebuie laudat si cel care sparge masini de demnitari, si cei care spargeau geamuri de banci si magazine in 2012 etc

Cum sa va zic? Intre un protest pasnic si neanderthalienii astia e aceeasi diferenta ca intre un barbat care-si suna avocatul si unul care-si stalceste nevasta in bataie. Poate ca nenorocita a facut-o lata. Poate a cules-o din patul celui mai bun prieten, dupa ce-si incuiase copiii in casa, nespalati si morti de foame. Sau poate i s-a parut pentru ca a venit aburit de la crasma si acolo a facut un tovaras de pahar o gluma despre nevasta-sa. Nu conteaza. Tot o primata este. La fel ca parintii care-si stalcesc copiii in bataie pentru ca “merita”. La fel ca vecinul care ii da in cap omului care si-a scapat vaca in porumbii lui. La fel ca dobitocul care-ti zgarie masina pentru ca nu-i place fata ta.

Mi-e groaza ca om de semenii mei. Lasam la o parte frustrarile de cetatean acum. Ca om, ca mama, ca sotie, a ajuns sa-mi fie frica. Habar n-am cand vreun dement d-asta scapat in lume si incurajat de corul de idioti care-l indeamna la furci si topoare va pune mana pe copilul meu. Sau ii va da una in cap sotului meu, sau prietenilor mei. M-am saturat sa traiesc cu jandarmii la coltul strazii si sa ma intreb in fiecare zi, oare de ce parte ar fi daca s-ar intampla ceva? M-am saturat sa ma intreb ce opinie are educatoarea lui fiu-meu si daca nu cumva zgarieturile de pe bratul lui erau semn de opozitie fata de angajatorii lui ta-so.

Oameni buni, care-i sustineti doar luati de val… Habar nu aveti cand viata va aduce de cealalta parte a baricadei fata de un dement. Ca lucrati la Petrom, la Ministerul Muncii sau la primaria de sector, odata tavalugul pornit, naiba stie cum vine. Odata ce se vor legitima bolovanii in cap ca mod de protest, nimeni nu va mai fi 100% in siguranta. In cazul nefericit in care se intampla asta, cauciucurile taiate vor fi cea mai mica dintre probleme. Asta e lumea in care vreti sa traiti? Cea in care ne impunem punctul de vedere cu ranga? Ok, atunci n-o faceti. Indiferent daca acum credeti aceleasi lucruri in care cred si dementii care vandalizeaza. Nu-i sustineti. Nu le luati apararea.

Asta nu e lumea in care vreau sa traiesc… Si, pentru ca, deep inside, mai am respect si incredere macar in unii politisti daca nu in institutie, astept sa-si faca treaba. Si ei, si magistratii, iar neanderthalienii astia sa ajunga unde le e locul, macar 2 luni, cat sa se gandeasca de 2 ori urmatorul dement care se gandeste sa puna mana pe o piatra sau sa vandalizeze proprietatea celui care nu e in aceeasi tabara cu el. Asa cum mi-as dori sa ajunga si dobitocul care-si bate nevasta pentru ca a gasit-o razand in carciuma cu vecinul. Pentru ca anarhia e primul pas spre dezastru. Violenta nu poate duce decat la violenta mai mare. Avem toti nevoie de legi care sa fie respectate pana facem unele mai bune, pentru ca, daca “dreptatea” ajunge in mana oricui, nu ne mai poate garanta nimeni libertatea.

Domnilor din Politie. Platesc si eu taxe la stat ca orice om. Respect legile si imi respect toti concetatenii. Respect si sustin statul de drept. Astept, in schimb, sa va faceti datoria. Nu-mi pasa ca o sa isi puna 10 hippioate pancarde de gat cu “viitori detinuti politici”. Nu-mi pasa ca o sa se lamenteze 20 de saituri obscure ca regimul de dictatura limiteaza cetatenilor libertatea de a se exprima cu piatra si cu cutitul. Nu ar trebui sa va pese nici dvs. Asa cum nu va pasa cand descindeti pe la vreun clan de proxeneti sau traficanti si isi smulg pirandele banii din cozi de jale si arunca cu puradei in voi. Datoria dvs. este sa asigurati respectarea legilor si siguranta cetatenilor Romaniei, inca stat european, nu teritoriu de triburi razboinice din lumea a treia. Indiferent cat de nepopulari ati crede ca va face asta. Desi chiar nu cred ca toti cei care protesteaza de cateva luni incoace sustin anarhia cu adevarat.

PS: Comentariile raman moderate. Stiu eu de ce, voi va puteti imagina. N-am nici cel mai mic interes de a invata injuraturi noi.

20131117-193545.jpg

Let’s Agree To Disagree

Tags

Doua luni intregi mi-am tinut gura. Pentru ca, asa cum va povesteam, am oroare de certuri. Imi place sa discut, sa dezbat, sa povestesc, dar in fata unui om cu spume la gura care acuza, jigneste, injura, ma blochez. Nu stiu sa-mi pun poalele in cap si, daca nu ma infurii maxim, nu stiu nici macar sa injur eficient. Eu sunt o persoana politicoasa si educata.

Bun, deci am tacut desi nu mi-a folosit la nimic. Ca tot am fost acuzata, jignita si injurata, default. Ca imi vand tara, ca imi vand sanatatea copilului meu pe un pumn de arginti, ca omor raul si ramul. Cativa (pe care ii respect) s-au gandit sa ma intrebe “Bai, dar ce-i pe acolo pe la voi?”. Le-am zis cat am stiut. Unii nu mai vor sa stie de noi, altii ne-au scos din lista de facebook, unii care tin mai mult la noi se abtin, ii simt ca ar vrea sa ne spuna una-alta dar nu o fac, majoritatea ma spameaza cu linkuri. E dreptul lor si il respect. Dar, dupa 2 luni de trait cu jandarmii langa casa, cu nervii intinsi, in care am trecut impreuna cu ai mei prin disperare, depresie, speranta, furie, frustrare, dupa 2 luni in care m-am simtit, fara exagerare, discriminata, nu de stat, ca ala n-are treaba cu mine, ci de fosti prieteni care nu considerau ca am si eu dreptul sa cred ceva si sa spun ceva, ca doar e un subiect in care o singura tabara are dreptul sa se exprime, pai, la naiba, m-am trezit cu o reactie de genul “This is Sparta!” Si probabil ca oricine altcineva in locul meu ar fi ajuns in acelasi punct, ca oricui i se ia la un moment dat.

Pentru mine, this is home. Locuiesc in Rosia Montana, cu familia mea cu tot, pentru ca eu am ales asta. Pentru ca aici mi-e bine, pentru ca aici am gasit un loc in care m-am simtit acasa si niste oameni despre care v-am povestit, ne-au primit intre ei si ne-au facut “de-ai lor”. Ei sunt ai mei acum si e firesc sa lupt pentru ei, sa-i sprijin si sa-i sustin. Nu m-a obligat nimeni la asta, ca nu ma poate obliga nimeni la nimic, sunt un cetatean liber. Eu nu-s vanduta, pentru ca nu mi-a dat nimeni din Rosia nici macar un leut pana acum. Daca gaseste cineva numele meu pe vreun stat de plata, mestec hartia aia si-o inghit. Si beau si un pahar de apa din iazul de decantare dupa el. Eu gandesc cu capul meu si daca ar fi sa ma vand vreodata, nu as face-o ieftin. I’m priceless, vorba reclamei.

Da, sotul meu lucreaza la RMGC. Si e platit, asa cum si voi sunteti platiti pentru joburile voastre, in baza unui contract de munca pe durata determinata, legal, inregistrat la ITM si pentru care se platesc taxe la buget. Si face chestii de care sunt mandra. Restaureaza case, majoritatea monument istoric. Asa cum sotii si prietenii vostri fac lucruri de care probabil ca si voi sunteti mandri. Si aici se opreste relatia mea cu RMGC-ul, pentru ca nici voi, daca ai vostri lucreaza la Vodafone sau Oracle, nu aveti vreo obligatie morala fata de respectivele corporatii, cu atat mai putin contractuala. Cum v-ati simti daca intr-o buna zi m-as trezi sa va acuz ca sunteti tradatori de tara pentru ca va lucreaza sotii la Orange sau la Renault? Daca vreodata as fi gandit altfel, nu as mai fi stat un minut in plus aici. As fi fost fix in Piata Universitatii scuturand din pet, cu copilul dupa mine.

Dar nu gandesc altfel. Eu am mers in strada cu copilul dupa mine, fara sa ma cheme nimeni, sa-i sustin pe oamenii mei. Astia putini, simpli, majoritatea fara prea multe scoli. Plus cei cu scoli, ca sunt si din aia, si-s mai destepti decat media absolventilor de facultate pe care i-am cunoscut pana acum. Pentru ca-s ai mei si mi-s dragi si cred ca au dreptul la o sansa. Pentru ca traiesc aici si vad, stiu si inteleg mai mult decat multi dintre cei care au auzit de Rosia la 1 septembrie 2013 si habar nu au sa o gaseasca pe harta. Pentru ca mi se pare ca e corect sa vorbesti si sa acuzi numai dupa ce stii bine despre ce e vorba, nu doar citind niste linkuri de pe feisbuc. Si, la naiba, pentru ca sunt un om liber intr-o tara libera si am voie sa cred in orice. La fel ca orice alt cetatean. Nu pentru asta luptam?

Dar eu vreau sa cred sunt o persoana inteligenta si rationala. Si educata, cum spuneam. E drept ca ma apuca si pe mine nervii uneori, si i-as trage una in stilul lui King Leonidas de care pomeneam, cate unuia care-mi mai spune “muriti, ‘re-ati ai dracu!”. Dar nu o fac. Nu cred ca argumentele pot fi inlocuite vreodata prin tupeu si nici ratiunea prin fiere si venin. Nu cred ca intr-o lume asa cum mi-o doresc se poate pune “pumnu’n bot” cuiva. Dimpotriva, asa cum spunea Ion Ratiu, “Voi lupta până la ultima mea picătură de sânge ca să ai dreptul să nu fii de acord cu mine” (e furata de la Arhi, nu-s eu asa culta la cap, dar de cand am aflat-o tot vreau sa o spun – later edit: zice husband ca de fapt e de la Voltaire, eu am servit-o cum am aflat-o). Asa ca respect dreptul la opinie al oricui si ii respect pe toti cei care stiu si pot sa-si spuna parerile rational, coerent si civilizat.

Eu nu pot fi acuzata de ipocrizie. Toti cei care ma cunosc, stiu asta. Nu m-am declarat niciodata ecologista, nationalista, hipsterita. Am alte convingeri, alte valori, sunt in stare sa vorbesc despre ele civilizat. I’m with people. Toata viata mea am fost. Aproape toata viata mea am lucrat si am luptat pentru oameni. Ca erau saraci, bolnavi, discriminati, din zone defavorizate. Da, intre un om si-un pom voi alege mereu omul (mai ales daca pentru pomul ala se va planta altul), intre un om si o idee voi alege mereu omul (mai ales cand ideea are de-a face mai putin cu faptele si ratiunea si mai mult cu utopii dragute adolescentine). Iar faptul ca asta fac si declar de cel putin 13 ani, de cand am participat la prima cercetare sociala in zone defavorizate, imi da dreptul sa imi mentin pozitia si opinia, chiar daca sunt in minoritate si trendul e altul.

Deci da, pentru mine oamenii mei sunt mai importanti decat orice altceva. Cred in dezvoltare, cred in bunastare, cred in dreptul oricarui om la o viata mai buna. Cred in faptul ca, daca in anul 2013, putem sa facem ceva ca niste oameni sa o duca mai bine, e absurd sa le spui sa scurme in padure dupa ciuperci de teama unor riscuri pentru mediu. Progresul inseamna riscuri pentru mediu. De cand s-a facut primul foc de pe Pamant si-a aparut riscul teoretic de-a da foc la padure. Asta e viata. Nu sustin nicio persoana, firma, grup financiar. Ca e Steinmetz sau Soros, chiar nu-mi pasa, atata timp cat vine cu o solutie constructiva, nu una indaratnica. Cred in exploatarea resurselor pentru ca nu i-am inteles niciodata pe cei care stau cu banii in saltea si mananca paine uscata. Cred ca oamenii mei au nevoie sa se faca exploatarea in conditii de siguranta. Ca ar trebui sa ne unim fortele (firme, localnici, ong-uri de mediu etc) pentru a se face ceva bun si sigur, in loc sa ne injuram si sa ne acuzam. Sa facem o lege mai buna daca asta e imperfecta, sa supraveghem lucrarile daca nu avem incredere in cei care le fac, sa monitorizam actiunile corporatiei, dar sa o facem, la naiba. Si acum, nu peste 25 de ani, cand Rosia ar fi depopulata, toate casele daramate, toti rosienii imprastiati la spalat de podele prin Spania si copiii lor niste adulti cu probleme care au crescut fara parinti. Dar cred si in dreptul altuia de a-si spune civilizat alta parere.

Deci, daca vreti sa vorbim despre asta, eu sunt dispusa sa o fac. Daca aveti intrebari, eu incerc sa le raspund, ca am citit, aflat si intrebat atat de multe intr-un an jumatate incat cred ca pot macar sa incep sa lamuresc unele mituri urbane actuale. Civilizat, politicos, rational. Daca aveti alte pareri, vi le respect si pot raspunde cu argumente. Pe cei care nu respecta regula jocului si vin cu injurii, acuzatii nefondate si venin, ii banez. Chiar daca e mama sau prieten de 30 de ani. I’ve had enough of that! Probabil imi voi mai pierde cativa prieteni cu ocazia asta. Dar eu chiar am incredere ca mai exista persoane de buna credinta, civilizate si educate, cu care se poate discuta.

IMG_2747

Oamenii mei…

Oamenii mei sunt Roxana, Oana, Iulia, Alina, Valentina, Misu, Andreea, Dragos, Rares, Cristi, Rodica, Nelu, Anca, Dan, Ianis, Alessia, Darius, Luca, Paula mica, Paula mare, Ramona, Marius, Cosmin, Nuti, Mihaela, Adriana, Rodica, Nelutu. Oamenii mei sunt Lavinia si parintii ei minunati, doctorul cu cei doi catei, Lili care a avut un catel pe care l-a calcat masina, Andreea care plange la gradinita, cele trei batranele care stau la trepte pentru ca n-au bancuta, nenea care iese in curte cu orga si canta valsuri care se aud peste sat.

Oamenii mei sunt linistiti, draguti, buni si isi vad de treaba lor. Sunt modesti si cu modestie isi duc saracia. Manca zama si pita. Sunt simpli dar mandri. Ii iubesc din tot sufletul, pe toti, pentru ca aici, cu ei, ma simt mai “acasa” decat m-am simtit vreodata undeva.

Oamenii mei au nume si povesti. Obisnuite sau mai putin obisnuite. Tanti Sefora a avut opt copii, i-au mai ramas sapte. Pe unul l-a pierdut cand era mic, pe ceilalti i-a facut oameni. Au plecat toti la treaba lor, ea a ramas sa isi ingrijeasca mama batrana si bolnava. Vecina mea are o fata cu handicap grav. Pana acum a ingrijit-o dintr-un salariu de contabila. Colega sotului meu are trei fete. Toate adolescente, toate campioane la rugby. E foarte mandra de ele. Si eu as fi. Le creste singura, nu are sot.

Oamenii mei au nume si povesti. Au sperante si vise, au necazuri si nevoi. Se bucura si plang. Fara sa-i stie nimeni, pentru ca nimanui nu-i pasa. Pentru ca sunt cateva mii de oameni simpli, fara prea multa scoala, pentru care, inca, Autoritatea este Primarul. Au vazut de la distanta niste persoane mai importante care s-au plimbat pe la ei prin sat, dar nu i-a intrebat nimeni de vorba. Spunea, deunazi, o inalta fata bisericeasca, ca “un singur om valoreaza mai mult decat tot universul”. Nu-i asa. Oamenii mei nu valoreaza nimic, nobody cares… Lumea are treburi mai importante si, oricum, traim intr-o societate laica.

Nu-s primii si nici ultimii. Lumea nu incepe si nu se termina cu ei. Mai sunt capsuni de cules prin Spania, mai sunt hoteluri de curatat in Italia. Au mai crescut copii departe de parinti. Cui ii pasa daca Iulia, Oana sau Andreea isi vor vedea mamele numai de Craciun? Cui ii pasa de niste copii de la tara? Cate milioane de oameni ca ei or exista, la fel de anonimi si neinsemnati?

Oamenii mei au nume si povesti de care nu-i pasa nimanui. Probabil ca nici voua nu va pasa. Nu conteaza, eu tot am vrut sa va spun asta pentru ca, asa cum spuneam mai sus, ii iubesc din tot sufletul. Langa ei am devenit un om mai bun, ei m-au schimbat intr-o persoana pe care o plac mult mai mult decat pe cea care eram acum doi ani. Langa ei am invatat rabdarea, decenta, linistea, bunul simt. Langa ei am invatat toleranta si respectul. Le datorez macar atat: sa scriu despre ei. Sa le multumesc. Si sa spun ca, mai presus de orice, desi nu-s decat o olteanca ratacitoare care a ajuns aici dintr-o intamplare, azi ma simt rosianca si-s mandra de asta!

20130910-190302.jpg

Edit: Vreau sa-i multumesc, simplu, lui Alice Nastase. Probabil ca nu va citi niciodata, dar tot vreau sa o fac. Pentru ca a umblat prin aceleasi locuri ca si mine o zi si a simtit la fel ca mine, numai ca a scris mult mai frumos despre asta. Pentru ca a vazut lucruri pe care am tot asteptat sa le vada cineva dintre cei care s-au perindat pe aici in ultimele saptamani si m-a facut sa plang putin.

Orasul-Jungla

Tags

,

Nu voi scrie nimic despre motivele absentei lungi, pentru ca-s triste si personale si chiar nu vreau sa vorbesc despre ele. Voi scrie despre o tema trista si publica in zilele acestea, pentru ca nu ma pot abtine. Oricat as fi de zen si de departe (fizic si sufleteste) de Bucuresti, povestea asta mi-a ridicat parul pe ceafa de groaza si nu ma pot abtine sa nu “ma dau cu parerea”, cum fac probabil multi proprietari de bloguri obscure in clipa asta.

Un caine (mai multi, de fapt) a mancat un copil. Da, chiar l-au mancat, nu-i figura de stil, daca asculti declaratia legistului care a avut nefericirea de a-i face autopsia. Nu de tot, a mai ramas suficient din bietul amarat cat sa poata parintii sa puna ceva intr-un sicriu dureros de mic si sa-l ingroape, macar sa aiba un loc unde sa-l planga. Nu ma astept ca ne-parintii care citesc povestea lui Ionut si a familiei lui sa poata cuprinde cu mintea ce inseamna asta pentru un parinte. Cum un copil nu e un CNP, ci 9 luni de speranta, o bucurie imensa cand intra in viata familiei, nopti nedormite, plansete, colici, primul zambet, primul pas, primul morcov pasat, primul “ma-ma” spus la intamplare ursuletului de plus, prima zi de gradinita, hohote de ras si crize de plans, clipe in care iti vine sa ii dai vreo doua sa se potoleasca (si poate chiar o faci) si altele in care simti ca ai sufletul prea mic pentru atat de multa iubire, manute lipicioase care te mangaie, pupici balosi si multa, multa fericire. Si mult mai mult decat atat. Eu inteleg asta, pentru ca fiul meu are 4 ani, exact varsta lui Ionut, si stiu ca in fiecare clipa in care a fost in pericol am simtit ca, daca ar pati ceva, viata mea s-ar termina in aceeasi clipa cu a lui. Sunt patetica? Probabil ca da si chiar vreau sa fiu, pentru ca mi s-au parut strigatoare la cer anumite voci din aceste zile. Cei care spuneau ca e vina parintilor (bunicii), cei care spuneau ca “puradelul” isi merita soarta si oricum ne inmultim prea mult (cu variatiuni pe aceeasi tema, de genul “sigur era un copil rau si l-a provocat”) si, nu in ultimul rand, cei care ridica din umeri si spun ca a fost un accident, shit happens, sa trecem la probleme serioase. Pentru Dumnezeu, oameni buni, suntem mancati de vii in propriul oras, ce poate fi mai grav si mai serios de atat? Ce minte si ce suflet au cei care pot pune rafuieli politice si economice mai sus de asa ceva?

In primul rand, mi-e greu sa raman in limitele unui ton civilizat cand aud/citesc opinii de genul “cainii sunt mai buni/umani decat oamenii”, dar ma straduiesc cat pot eu de mult. E o tampenie. Oamenii sunt oameni. Cainii sunt animale. Daca e sa dau o nota crestina la ceea ce scriu, omul e facut dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu, cainele e un animal. Da, a fost domesticit cu mii de ani in urma. Da, unii caini (sau in anumite conditii, orice caine), sunt inteligenti, buni, draguti, loiali, iubitori si credinciosi. Stiu, pentru ca am avut ani de zile caini in casa sau in curte. Am adunat caini bolnavi de pe strada si i-am dus la veterinar apoi i-am luat acasa si i-am ingrijit si, daca au trait, le-am cautat o casa. O casa adevarata, cu usa sau gard si cu oameni care sa aiba grija de ei, nu scara blocului sau maidanul. Am avut cainii mei pe care i-am dresat si i-am tinut in lesa. Imi plac cainii. Sunt niste animale misto. Da-s animale. Nu au “suflet” si “ratiune”, sunt condusi de acelasi instinct primar ca lupii din padure. Daca le dai drumul, in scurt timp vor deveni ca lupii. Teritoriali si agresivi, pentru ca le e scris in gene. Daca se vor aduna suficienti cat sa nu le fie frica, vor ataca. Pentru ca asta sunt. Cainii nu sunt “ingeri”, cum citeam zilele trecute un comentariu. Ionut e, din pacate, inger. Cainii scapati de sub control sunt bestii. Punct.

Se zice ca un caine nu devine agresiv decat daca e atacat. Asta e alta tampenie. Nu stiu ce fel de copil era Ionut, daca avea un bat in mana sau a dat cu piciorul in caine, daca urla prea tare si a stricat feng-shuiul fiarelor. Dar aici am exemplul personal. Copilul meu a fost atacat de maidanezi de doua ori, la 10 si 13 luni. Nu mergea nici macar in picioare. Au existat cel putin doua potai care au sarit la el cu coltii dezgoliti in timp ce statea in carucior. Pentru ca era foarte mic, eram langa el unul dintre noi si am putut interveni la timp, am fost muscati noi. Acum are 4 ani si spune ca “toti cainii sunt prietenii lui”. Mi-e greu sa ii explic de ce de unii nu are voie sa se apropie.
Stiu, unii vor explica indata ca, da, poate bietul copil era nevinovat, dar sigur au fost alti oameni rau care au agresat biata potaie si de-aia a atacat acum. Cred si asta. Dar majoritatea violatorilor si criminalilor sexuali au fost agresati in copilarie. Majoritatea ucigasilor in serie au avut copilarie grea si traume. Asta nu ii scuteste de pedeapsa. In tari mult mai civilizate sunt chiar omorati, prin metode intre care injectia letala e cea mai blanda. Aceeasi injectie care, administrata cainilor, acum, ne ingrozeste si ni se pare inumana. E destul de umana sa ne omoram semenii, dar ingrozitoare pentru niste fiare?!

Vorbind de umanitate- pentru ca tot aud “sa fim umani!” – voi cum credeti ca a supravietuit specia omeneasca pe pamant? Fiind buni si blanzi, asa fragili cum suntem? Hai sa ne amintim putin de ce am invatat la istorie (nu mi-a placut materia, dar macar atat mi-a ramas si mie in minte). Evolutia speciei a fost mereu legata de dezvoltarea armelor si uneltelor. Cam cate zeci de generatii credeti ca ar fi durat pana am fi disparut cu totul, daca “umanitatea” ar fi insemnat sa mangaiem mamuti, hiene si lupi pe crestet si am fi asteptat ca ei sa se gudure si sa ne linga mana? Let’s face it! Omul ucide animale. A ucis dintotdeauna, pentru hrana si pentru aparare. Vanatoarea ca sport este cruda. Eutanasierea cainilor ca sa ne aparam copiii e mai profund umana decat ne place sa credem in secolul asta, cand ne-am indepartat tot mai mult de radacini si ne-am insusit teorii dintre cele mai bizare, scrise de oameni bizari.

Scriam ca m-au revoltat si vocile care incercau sa puna la zid familia micutului amarat, ca principali vinovati. Hai sa bagam bunica la puscarie, ca nu a facut marcaj strans la copchii, ci le-a permis sa se indeparteze. Si asta spusa de oameni care apartin generatiei pe care tot ei o denumesc in alte momente, cu mandrie, “generatia cu cheia la gat”. Da, sigur ca in contextul dat nu ar fi trebuit lasati liberi. Nu as vrea sa fiu nici in pielea bunicii, care probabil nu se va ierta pentru asta cate zile va mai trai pe pamant, nici a parintilor care isi vor reprosa, probabil, o viata, ca au lasat copiii cu batrana care nu pricepe ca vremurile s-au schimbat si nu mai poti creste copiii ca “pe vremea ei”, sigur fiecare dintre ei se simte vinovat si se acuza singur sau il acuza pe celalalt. Dar de aici pana la a arucna vina tot pe amaratii care si-au pierdut copilul, in loc sa ne alarmam de felul cum au evoluat lucrurile de cand eram noi copii pana azi, de incapacitatea noastra de a ne securiza mediul in care traim si ne crestem copiii, e cale lunga.
Eu, inainte de 4 ani chiar, ieseam la joaca in cartier cu vecinii de bloc. Ma avea in grija fata de 10 ani, a unor vecini-prieteni, nici macar nu iesea bunica mereu sa stea pe o banca in zona. Si mergeam pe maidan, in santierul din vecinatate, unde gaseam nisip, in pepiniera de pini… Copiii din satul unde locuiesc acum (si unde cainii au stapani) ies de la 3-4 ani singuri la joaca, in timp ce mamele isi vad de gospodarie. Problema reala nu e ca un copil de 4 ani are nevoie de supraveghere ca la 2 luni cand are capu’ moale si poate cadea din pat. Nu. Problema e ca am ajuns (cei din orasele mari) sa traim intr-o jungla. Un mediu in care nu numai un copil de 4 ani e in pericol de moarte daca e scapat din ochi, dar nu-ti mai poti lasa copilul pre-adolescent nici macar sa vina singur acasa de la scoala fara sa ai sufletul strans. Oare parintii lui Ionut sunt de vina, sau noi, toti, incepand cu autoritatile si terminand cu fiecare baba iresponsabila care il creste pe Codita pe scara blocului si se duce sa-l aduca inapoi cand il iau hingherii? Oare e mai firesc sa ne punem paznici permanenti la copii pana la majorat, in loc sa facem ca orasele in care traiesc sa redevina sigure? Sunt de acord ca nu e singurul pericol. Mai sunt si soferii dementi, si muncitorii neglijenti care nu imprejmuiesc gropile, si seringile cu droguri si HIV aruncate aiurea pe unde se mai joaca ei… Sunt o gramada. Dar trebuie sa incepem de undeva.

Apoi, sunt cei care trateaza evenimentul cu o usurinta cutremuratoare. Incepand cu cei care spun “Hai sa trecem la chestii importante…”. Ce poate fi mai important decat siguranta si integritatea fizica a noastra si a copiilor nostri? Daca am evoluat in directia in care asta nu mai e prioritatea centrala, atunci am vesti proaste: o sa mai stam foarte putin pe-aici, pe pamant, ca specie. Daca tinem cont de sporul demografic si de ritmul in care se inmultesc fiarele, in trei generatii vom fi mancati toti, cu evolutia noastra spirituala cu tot. Cum naiba nu e asta o problema importanta? Ideea asta te califica printre favoritii la “Premiile Darwin”…
Nu in ultimul rand, acea creatura infioratoare, ca nu o pot numi in niciun fel care sa o apropie de specia umana, ma refer la cea care a semnat pentru potaie si i-a dat drumul pe strada, care a dat un halucinant interviu la stiri in care a declarat zambitoare si senina ca mda, a auzit, a fost un accident, ea are constiinta curata, ea se ocupa in continuare de salvat caini. Nu voi comenta nimic despre ea, pentru ca nu mi-ar iesi nimic civilizat si ma straduiesc, cum spuneam. Dar ar trebui sa raspunde penal pentru omor, nu contraventional. Sa faca puscarie. Cu executare. Ea, nu proprietarul absent si falit al terenului. Daca un om omoara alt om in curtea mea pentru ca imi fura cineva poarta, eu sunt criminala pentru ca mi-a furat cineva poarta? Daca acea creatura senina si-a asumat raspunderea legala pentru un caine agresiv, cum poate sa scape de raspundere?

Si, apropo de inmultirea cainilor, e ceva ce se stie, dar vad ca a fost lasat pe planul 2 sau 3 in dezbaterile din ultimele zile. Se vorbeste de solutia “umana” a sterilizarii. Ori, acest caz este dovada clara ca sterilizarea nu este o solutie. Mai mult, ca problema nu e atat a lui Ontanu, Oprescu, Bancescu sau alti reprezentanti ai autoritatii. Cainele ucigas era sterilizat si eliberat. Fusese prins de primarie, castrat, apoi incredintat unui ONG. Daca legislatia ar fi fost alta, cainele asta era de mult faina de oase la Protan si Ionut era acum la munte cu parintii si fratele, nu in sicriu. Cainii care ne-au muscat pe noi aveau si ei “cercel”, deci clar trecusera macar o data pe la hingheri unde isi lasasera “bijuteriile”. Problema e legea. Cainii nu au ce cauta in strada, nici sterilizati, pentru ca, asa cum spunea cineva zilele trecute, sterilizarea nu le scoate si coltii. Da, e ceva de termen luuung, cu conditia sa nu mai arunce nimeni alti catei in strada, dar cati copii vor mai fi mancati pana se vor stinge de moarte buna si pasnica si ultimii urmasi ai ultimilor caini sterilizati? E nevoie de o solutie radicala. Asta ne face rai? Poate, dar cu “rautatea” asta am supravietuit de cand am iesit din pesteri incoace. Se numeste instinct de aparare. Legea cu eutanasierea dupa 30 de zile trebuie sa intre in vigoare. (Sincer, termenul mi se pare prea lung, o saptamana ar fi mai mult decat suficienta, nu ai nevoie de 30 de zile ca sa descoperi ca ti-a disparut cainele preferat din casa si sa-l cauti la ecarisaj).

Mai mult, ONG-urile ar trebui sa revendice caini numai in masura in care fac dovada ca au unde sa-i tina si cu ce sa ii hraneasca. Cu banii lor, nu ai mei. Nu inteleg de ce sa dau taxe la stat pentru a subventiona potai si oengisti. Eu vreau ca din banii mei sa aiba acces la educatie cat mai multi copii, acces la dializa si radioterapie cat mai multi bolnavi, sa existe o sectie de neurochirurgie pediatrica macar in centrele universitare, bibliotecile scolare sa aiba carti… Si sunt sigura ca, la fel ca mine, gandeste majoritatea. Numai ca nu o spunem. Nu avem timp. Trebuie sa ne crestem copiii si sa-i pazim de haite…

Nu-mi doresc decat sa existe in tara asta niste politicieni care sa aiba “oua” in loc de guma aia de-o tin majoritatea in locul unde se sterilizeaza cateii. Sa schimbe legea si sa o aplice, ignorand cele trei doamne cu tulburari de menopauza care s-ar lega cu lanturi de caloriferul de la ecarisaj si pe suratele lor de prin alte tari care ar veni sa-si dea ochisorii cu “laba gastii” peste cap pe la Guvern. Sa faca astfel incat sa nu-mi mai fie frica sa merg pe strada cu copilul meu de 4 ani. Daca se va dovedi ca exista, vor avea nu numai votul, ci si respectul meu. Totusi, ma tem ca nu vor exista. Ma tem ca toti isi vor sterge lacrimile de crocodil de la ochi, apoi peste vreo luna va fi lansat un proiect pentru care se va numi o comisie care va negocia cu numitele tantite si rezultatul va fi… acelasi. Alti copii mancati, alti oameni omorati, alte lacrimi, alt proiect de comisie.

PS: Sper ca ati aflat deja, vineri la 19:30 e miting anti-maidanezi in Piata Romana. In Bucuresti. Eu sunt la cateva sute de km distanta, altfel mi-as lua copilul de-o mana si as merge. Sper sa o faceti voi
.

20130904-192047.jpg

Pasarik_vesela vrea sa fie manager

Tags

,

Din categoria “funny moments in recrutare”. Cred ca toata lumea care s-a ocupat vreodata de recrutari, chiar daca n-a fost platit special pentru asta, are o colectie intreaga. Dureaza putin pana o vezi pe prima, apoi sigur iti vei opri privirea jumatate de secunda acolo, la fiecare CV, macar sa te distrezi putin.

Adresa de mail de contact, despre ea vorbesc. Nu stiu de ce, dar mare parte din candidati par sa fie convinsi ca nu conteaza si nu o vede nimeni. Altfel si-ar face putin timp sa se ocupe de problema si sa-si faca un cont de mail de adult responsabil, gen prenume_nume sau alte combinatii decente ale lor, fara trimiteri la obiceiurile sexuale, starea civila, desenele animate preferate etc. Poate o sa vi se para SF, ca si mie mi s-a parut la prima tura de CV-uri citita in viata mea, dar sa stiti ca o statistica “pe genunchi” arata ca un candidat din trei are o adresa de mail stupida trecuta la contact.

Da, da, stiu, o sa ziceti ca astea sunt fleacuri si ar trebui sa ma intereseze ca aveti facultate, masterat si alte calitati profesionale. Bine, ma intereseaza si alea, dar zau ca nici nu am retinut ce facultate absolvise vaduva_neagra_69, candidata pentru postul de Senior Economist. M-am gandit in schimb la semnificatia numelui ales. Nimic din ce mi-a trecut prin minte nu era compatibil cu postul de economist senior. Cu atat mai putin cu cel in speta, aflat in directa subordine a doua doamne scortoase, trecute bine de 40 de ani. Hai, daca ar fi avut vreun sef la a doua tinerete, proaspat divortat, poate m-as fi gandit sa-l fericesc cu perspectiva unui 69 extrem, dar asa…

La fel si cu dexter_xxxx, IT-ist. Da, stiu, probabil era unu’ mic si ochelarist si i se spunea asa de la desenele animate, dar naiba stie? Daca se supara vreodata ca n-a primit o marire, poate imbraca firma in folie si ne hacuia pe toti, apoi ne arunca in Dambovita ambalati in saci de gunoi…

Pasarik_dulce a candidat pentru receptie. Hai, asta poate sa nu fie atat de tragic. Desi o firma serioasa nu pune “working girls” la intrare, prefera oamenii care chiar au chef de munca. Tot pentru receptie a venit si lilisimarianpopescu. Sau trebuia sa zic “au venit”? Cine era, Lili sau Marian? Amandoi, pachet oferta? Angajezi o doamna draguta la front desk si primesti bonus un domn vanjos pentru paza si protectie? Nu, serios, pot sa accept ca e romantic sa ai adresa de mail comuna cu proaspatul sot (desi noua nu ne-a trecut prin cap), dar e buna sa corespondezi cu neamurile din Canada, nu cu potentialii angajatori. Altfel poti lasa o impresie gresita, mai ales ca recruiterii in general vad multe. De exemplu dudui care vin cu iuby la interviu. Nu, nu glumesc. Aparent, numitul iuby voia sa se asigure ca e firma serioasa si onoarea femeii iubite va ramane nepatata. A ramas, si onoarea, si cv-ul…

Ultimele pe lista, cele mai inofensive, sunt cele cu rezonanta girlie (la femei), respectiv testo (la barbati). Floricik_dulcik si muscle_man nu-s chiar atat de rai ca altii, dar te astepti sa vezi niste adolescenti cu acnee la interviu.

Serios, oameni buni! Nu trec acum in revista toate “dudele” de priv cv-uri (daca va interseaza subiectul o pot face alta data), dar dintre toate asta e cea mai grosolana tocmai pentru ca e usor de evitat. Si mai sta si mot, fix in varful primei pagini, sub nume si numarul de telefon, cel putin la cv-urile venite prin site-urile de recrutare. Un cont de mail gratis se face in cateva minute. E legal sa detii mai multe. Nu inteleg ce e in mintea ta de adult responsabil care-si cauta de munca atunci cand treci in cv o adresa de mail din categoria “sexybitch_andreea“. Nu, pe bune, chiar trebuie sa va explic?

Sigur ca, in general, nu conteaza atat de mult. Intr-o conjunctura favorabila (gen august, cand e toata lumea in concediu si un angajat a plecat fara preaviz, firmei ii “arde buza” si ia orice vine), poate sa nu conteze deloc. Dar nu stiti. Exista recruiteri care resping cv-urile acestea. Exista manageri (beneficiari) care le taie de pe shortlist. Mi s-a intamplat sa imi placa o fata la interviul initial, sa o propun managerului si el sa scoata cv-ul din teanc. De ce sa-ti asumi riscul de a te face de bacanie si a pierde un job din cauza unei amarate de adrese de mail?

Din nou… Serios! Daca aveti o adresa de mail d-asta pe care o folositi si pe site-uri de dating si forumuri de socializare, uitati-o cand va faceti cv-ul. Deschideti-va un cont nou pentru asta. D-ala plicticos, cu nume si prenume. Merge si anul nasterii, data nuntii, ceva. Cifrele sunt acceptabile daca nu indica pozitii sexuale. Daca sunteti nascuti in 1969, asigurati-va ca scrieti fix asa, cu toate cele 4 cifre. Better safe than sorry, ana_popescu_72 nu e acelasi lucru cu ana_popescu_69. Nu trebuie sa-l dati la toti prietenii virtuali, pentru ei il puteti pastra pe cel cu hot_pussy.

Voi ce adresa de mail folositi in corespondenta “de adulti”? Aveti un cont de om serios, sau de-astea “funny”?

foto

 

Dupa 3 ani jumate de “parenting”

Tags

,

Am promis catorva persoane ca scriu despre asta si-am promis si ca va fi ultima data cand scriu ceva despre “parenting” (nu, chiar nu-mi place cuvantul asta, de-aia il tot pun in ghilimele). Din motivul banal ca nu simt ca am ce sa mai spun despre asta. Cum am mai zis acum ceva vreme, sa-ti cresti copilul nu e rocket science si nici nu trebuie transformat in asa ceva. Nu o sa scriu nici teorii, nici axiome. Doar concluziile mele personale dupa 3 ani jumate de crescut un copil, asa, la nimereala, sub forma de lista haotica:

  • Copilul nostru e un membru al familiei. Copilul nostru ne este egal. Cu adevarat egal, nu in sensul ala orwellian de “mai egal decat altii”. Sigur ca e jobul nostru sa-l protejam, sa-i oferim ce are nevoie etc dar… toti facem compromisuri. Toti renuntam. Toti suntem importanti. Uneori ii vine si lui randul la a fi buricul pamantului. Alteori lucrurile nu se intampla cum vrea el. Asta e. Parerea mea e ca-i va prinde bine in viata chestia asta. Copilul nostru nu e “seful”, la noi in familie nu-s sefi.
  • Copilul nostru e al nostru. Ghinionul lui. Sau norocul lui, nu stim inca. Poate ca exista parinti mai devotati, in stare sa nu respire ca sa nu-i produca vreo neplacere odraslei, poate ca exista parinti perfecti, care nu gresesc niciodata. Noi nu suntem perfecti si asta e. Piciul pare sa se descurce de minune in atari conditii “vitrege”.
  • Nu am avut niciodata vocatia martiriului. Nu pot sa ma sacrific la modul absolut de amorul artei. Nu stiu ce as face in conditii extreme, nici nu vreau sa aflu. Probabil ca as uita sa mai respir, sa mai traiesc. Din fericire, nu e cazul. Caut solutiile acceptabile pentru toti. Mi-am plimbat copilul in carucior si l-am tinut cu “pemparsi” pentru ca astea mi-au facut viata mai usoara si nu regret nicio clipa, nici nu ma indoiesc de mine. Nu mi-as fi dorit sa-mi amintesc de primii ani din viata lui fiu-meu drept anii in care m-am chinuit spaland poop de peste tot si mi-am facut praf coloana, pentru ca nu mi se da nicio medalie. The kid is fine! Era bine si la momentul respectiv, lui i-au placut caruciorul si pampersii.
  • Suntem oameni. Iubim, ne bucuram, ne enervam, ne suparam, ne impacam. Uneori ne enervam aiurea. Asta e. Iertam pentru ca ne iubim. Nu-mi torn cenusa- n cap ca am tipat la fiu-meu dupa ce i-am zis de 25 de ori frumos si mi-am iesit din pepeni, ca nu-s calugar budist. Nu-s mandra dar nici nu ma simt ultimul om. Doar un om.
  • Noi suntem adultii. El e copilul. E treaba noastra sa-l educam, sa-l invatam, sa-l pregatim pentru viata. Nu e treaba noastra sa-l lasam sa creasca ca o buruiana, fara nicio regula, fara niciun sens, doar dupa bunul plac. Daca-l educ, daca-i impun niste reguli si limite, o fac pentru ca asta cred eu ca e rostul parintelui pe lume.
  • Noi il crestem sa traiasca in lume, nu in afara ei. Daca am fi ales o viata de pustnici, conform paragrafului 2, probabil ar fi avut alta soarta. Dar niciunul dintre noi nu a ales asta, dimpotriva. Asa ca am ales sa-l crestem in bun simt. In respect fata de ceilalti. Sigur ca e frustranta la 3 ani chestia asta. Dar acum e momentul sa invete cum sa traiasca fara sa ii deranjeze pe ceilalti. Si ca lumea asta larga nu e terenul lui de joaca in care poate sa strice ce vrea. Poate nu sunteti de acord cu mine, stiu ca trendul e altul, dar e decizia noastra sa avem un copil cuminte si bun si treaba noastra sa-l indrumam.
  • Solutiile simple sunt cele care se auto-valideaza in timp. Cand vad o teorie noua care transforma ceva foarte simplu in ceva foarte complicat, devin sceptica. Mai ales cand e vorba de cum imi cresc copilul. Eu am incredere in mine si in el si n-am nevoie de cursuri si traineri care sa ma invete cum sa fiu mama. Sunt programata genetic pentru asta.
  • Imi doresc sa nu-i spun niciodata copilului meu “Pe vremea mea…”. Vremea mea s-a dus. Vremea lui e in prezent si pe asta trebuie sa o traiasca. Chiar daca va citi pe Kindle si va merge la scoala cu iPad-ul. Asta e mersul lucrurilor, de la primii oameni care au facut un foc si-au fript mamutul incoace.
  • Ca tot veni vorba, cred ca progresul e bun. Eu nu vreau inapoi in pestera. Nici in jungla. Nu am niciun gand de a-mi creste copilul ca in triburile primitive.
  • Un copil vesel si senin e un copil fericit. Punct. Copilul meu e vesel si senin. I’m doing a good job.
  • Copilul meu e treaba mea. Copiii altora sunt treaba lor. Nu in sensul de “Nu-mi pasa”, ci de “Asa e corect”. Pentru toate motivele enuntate anterior, nu e treaba mea cum isi cresc alti copiii. Nu tin predici in parc, in magazin, in autobuz, la spital, sau pe net. Nu judec. Nu imi stiu decat viata mea, copilul meu si punctul meu de vedere. Nu stiu de ce alti parinti aleg altfel, dar nu e treaba mea sa judec. Nici ca e infofolit, nici ca e obraznic, nici ca e prea cuminte, sau mama prea nervoasa. Si cred ca asa ar trebui sa stea lucrurile pentru toata lumea.

Cam atat as avea de spus. Si, mai presus de toate astea, ca imi iubesc copilul mai mult decat as putea scrie vreodata in cuvinte. Pentru mine, el e cel mai frumos, cel mai dulce, mai simpatic si mai destept copil care va exista vreodata. Sunt sigura ca si pentru taica-su e la fel. El e universul nostru. Iar cand deciziile sunt dificile, alegem astfel incat sa fim impacati cu noi insine. Mi-as dori din suflet sa fie fericit si implinit toata viata, incerc sa-l pregatesc pentru asta si fac tot ce cred eu ca e mai bine pentru el. Numai timpul si el insusi imi vor spune daca am reusit sau am dat-o in bara.

End of transmission…

foto

Google Reloaded

Tags

,

Ia sa vedem cum isi mai bate lumea joc de Google:

  • fusta albastra, pantofi, bluza si sacou, cum le asortezCami, ai legatura…
  • pasarica pofticioasa – Vai de capul tau de amarat, ai cautat asta si-ai nimerit la povestea mea cu rata? 
  • nu incerca sa ma enervezi – Ia sa vedem, ce faci?
  • cu toate ca-s frumoasa si am parfum de lotusi, – Da. Cu toate acestea. 
  • mi se pare ca corpul si bratele sunt umflate – Eat less, exercise more!
  • la 176 inaltime merge marimea m la tricou?? – Nu-i mai simplu sa probezi? Zic si eu…
  • aoleuuu cum sa uit am ras o jumatate de oraaa =]]]]]]]] – Si de ce cauti asta pe Google? Serios! Why?!
  • barbatii la costum vanati – Eu prin filme am vazut invers, barbatii la costum sunt cei care vaneaza…
  • ce se poate gati cu pufuleti – Serios?! Se gateste cu pufuleti? 
  • teoriea traidigului – Lasa-ma sa ghicesc, ti s-a spus ca esti praf si trebuie sa o iei de la inceput cu teoria. Cred ca trebuie sa mai mergi putin in urma, prin clasa a doua… 
  • cum sa tai un crap pe jumate – Un cutit ar fi de folos. Sau sabia lui Darth Vader, cum preferi…

Diet update # 1

Tags

, ,

Acum aproape doua luni, dupa un ultim festin cu cartofi prajiti si mujdei, V-am anuntat ca ma apuc si eu, ca tot omu’, de Dukan. Destul de sceptica, pentru ca, dupa un prim esec rasunator, ramasesem cu o parere destul de proasta despre dieta asta. A venit vremea pentru un bilant partial.

In primul rand, doua luni fara 5 zile inseamna 8 kg in minus, muuulti centimetri tot in minus, doua randuri de haine “depasite” si 60 si ceva de zile fara sa “calc stramb”. Se poate, totul e sa vrei.

Apoi, ca “efect secundar”, am dobandit abilitati nebanuite. Gatitul, gen. N-am gatit in toata vietisoara mea cat in ultimele 2 luni. Au mai fost si rateuri epocale, dar si chestii despre care nu banuiam ca vor iesi vreodata din cele doua maini stangi din dotare (si-o sa va arat la sfarsit o poza cu astfel de “exponat”). Gatitul ca gatitul, dar in “patiseria Dukan” am devenit chiar priceputa, avand in vedere ca prestez minim un desert pe zi.

Acum cateva saptamani mi-am convertit si hazbandul, asa ca viata mi-a devenit mai simpla, acum fac doar doua randuri de mancare zilnic in loc de trei. Avantajul de a fi o dieta la moda, despre care se scrie peste tot si pe care o tine toata lumea, e ca exista retete “diet friendly” pentru aproape orice. Numai de cozonac nu am gasit, dar am ceva promisiuni sa existe una pana la Pasti. Care Pasti, probabil, va fi tot Dukan pentru mine, deci va voi da un al doilea update si dupa el.

Ar trebui acum sa urmeze multe paragrafe de thank you, fiindca am ajuns la performantele astea numai si numai cu ajutorul unor oameni frumosi. Incerc sa le restrang cat pot si sa nominalizez pe scurt oamenii care m-au ajutat. In primul rand, Gabitza, pentru ca a fost modelul de urmat prin reusita ei spectaculoasa. Si pentru sfaturi, tip-uri si retete adaptate pentru oameni ocupati (ea) sau lenesi (eu). Si pentru ca mi-e draga, cu sau fara Dukan. Apoi, multumesc fetelor care au adaptat retete pentru dieta, in special Ioana si Adina, ca mi-au facut viata mai usoara.

Le multumesc fetelor din grup (in care am nimerit intamplator, fara sa cunosc pe nimeni, dar m-am simtit minunat din prima zi) pentru ca sunt simpatice, dragute si sunt alaturi de mine la bine si la greu, in ale dietei sau in altele. Banuiesc ca as fi renuntat de 15 ori pana acum daca nu ar fi fost ele. Love you, girls!

Si-am lasat-o la urma pe cea care m-a ajutat cel mai mult, de fapt. Pentru mine, ea a fost “Ingerul pazitor Dukan”. Lavinia, o fata pe gustul meu atat culinar cat si personal, pe care am indragit-o in doua luni cat pe altii intr-o viata. Probabil ca daca nu ar fi fost ea, cu retetele si sfaturile ei, inca as fi produs “balegi” ca la inceputul regimului, daca nu mi-ar fi dat palme dupa ceafa cand o luam razna as fi facut o gramada de prostii, daca nu as fi ajuns sa o cunosc (la fel de intamplator, dovada ca mai am si karma buna uneori) viata mi-ar fi fost mult mai complicata in perioada asta. Thank you, darling!

Deci, e de bine dupa 2 luni. Daca va bate gandul sa incercati, va recomand cu incredere Dukan. Poate nu e cea mai sanatoasa dieta din lume, dar sigur functioneaza. Si functioneaza fara frustrari majore, daca ai o doza minima de chef si timp sa stai prin bucatarie. Pentru mine au fost doar 8 kg pentru ca 1) sunt spre finalul depozitelor de sunculita, totusi si 2) sunt la a n+1 dieta din viata asta. Altii au rezultate mult mai spectaculoase.  Luati-o in calcul daca vreti sa slabiti, dar puneti mana sa cititi macar o carte de-a lui nenea Dukan inainte. Le gasiti peste tot, in librarii, in magazine virtuale (si chiar pdf-uri pe net daca le cautati unde trebuie, ssshhht!). Nu de alta, dar daca va apucati sa cititi rezumate dupa rezumate pe un site sau altul, aveti cam 80% sanse sa dati peste tampenii scrise de oameni greu incercati intelectual de sarcina respectiva.

Cam asta e cu dieta. Mergem inainte. Urmatorul update, cum spuneam, dupa Pasti.

savarine 002

Despre “sardine” si gafe

Tags

,

Pe asta stiu ca am mai povestit-o, dar o mai zic o data ca acum, dupa 3 ani si 30 kg in minus, mi se pare foarte simpatica.

Am adus eu copilul din dotare pe lume, dupa o sarcina care nu a semanat deloc cu alea din filme, pentru ca in afara drumurilor pe la doctori n-am facut altceva decat sa zac la orizontala cu crantanele in fata, ca n-aveam voie sa ma misc. Dupa ce a trecut euforia, baby blues-ul, grijile si toate cele, dupa ce am terminat destul de repede si cu alaptatul (din diverse motive pe care nu am chef sa le discut), a venit si momentul bilantului, respectiv al complexelor. Si mi-am dat seama ca ma apropii destul de mult de dimensiunile unei balene care o fi ea specie protejata si o fiinta simpatica si desteapta, dar nu a fost niciodata idealul meu fizic. Oki-doki, zis si facut, hai ca ne apucam de dieta, dar nu de acum, de saptamana viitoare, acum vine Craciunul, Anul nou, mucenicii, ma rog. Intre timp m-am apucat serios de fumat.

Ei, si in momentul ala s-a gandit un producator de tigari sa faca o promotie de-aia masiva. La toate punctele de vanzare din mall-uri statea cate o mimoza blonda model-wannabe cu o tableta in mana (promoterita ii zice?) si dadea cate un pachet in plus la fiecare pachet cumparat. Motiv serios sa schimb marca, zic eu, era ceva sa dau 6 lei in loc de 12 pe pachet.

Si ma duc eu sa-mi cumpar pachetul, apoi ma infiintez la duduia blonda cu tableta (care era cam cat o sardina pe langa balena – moi, stiti genul, blonda, suava, cu oasele de la bazin iesindu-i prin fustita si abdomenul concav) si ii cer bonusul. Ea ma masoara, i se strange toata fetisoara aia frumoasa si tencuita de soc si groaza si-mi spune: “Vaaaai, dar dumneavoastra nu va pot da pachetul promotional!” Ma uit, ma intreb daca am ceva ciunga in par sau imi lipseste ceva, si o intreb de ce. “Paiiii, dumneavoastra aveti bebe! Nu avem voie sa dam la femei insarcinate!”.

Ati vazut in desene animate cum i se urca sangele la cap motanului Tom, da? Asa am fost si eu in secunda aia. Am incercat sa ma controlez, am reusit oarecum, i-am explicat printre dinti ca nu-s gravida, sunt grasa, e ceva in regulament si despre asta? Zana ar fi putut sa o dreaga cu un “Ma scuzati!” simplu, dar nu, a insistat. “Ma scuzati, dar v-am vazut cu burta si am crezut….”.

OK, unii ma stiti, eu sunt fata pasnica si educata, extrem de rar imi pun “poalele in cap” in public, trebuie sa trec undeva de granita dintre furie si turbare. Atunci am trecut. I-am explicat sardinei printre dinti cam ce se va intampla cu silueta si abdomenul ei scobit cand va ajunge sa treaca printr-o sarcina. Ma rog, ce-i doresc eu sa i se intample. Si, mai ales, ce se va intampla cu ea atunci cand frumusetea de douaj’ de ani se va duce naibii, ca in alte domenii nu pare sa o fi ajutat Dumnezeu prea tare.  Acum, va dati seama ca fiind vorba de chestii gratis era o gramada de lume adunata pe-acolo, deci a fost o reprezentatie pe cinste.

Cum spuneam, intre timp au trecut trei ani si am slabit 30 de kilograme fata de momentul respectiv, deci imi permit sa rad isteric de amintirea zanei perplexe balbaindu-se stins si incurcandu-se in manute, tableta si saculetul cu premii, in incercarea de a-mi da naibii mai repede pachetul, sa o sterg de acolo. Atunci, insa, nu m-am amuzat deloc, dimpotriva, m-am simtit ingrozitor.

Voi aveti povesti de-astea? Care a fost cea mai mare gafa pe care ati “patit-o”? Sau ati facut-o voi?

foto