Tags

,

Cazul 1: Aveam un prieten foarte bun cand eram studenta si mult timp dupa- pana a disparut dupa o fata pe undeva prin Cehia si i-am pierdut urma. (Mircea, daca ajungi sa citesti p-aici, I miss you, bro’!). Prietenul meu avea un obicei care imi dadea migrene. Incepea sa iti povesteasca ceva la modul asta: “Am fost ieri undeva, cu o fata, aveam o treaba, m-am intalnit cu cineva si mi-a zis ceva”. Cand il luai la descusut, aflai ca “undeva” era la Carrefour, “o fata” era prietena lui de 2 ani de zile pe care o cunosteam toti, “treaba” era sa cumpere sampon, “cineva” era un coleg (comun) de facultate si “ceva” era ca vine Rammstein (sa zicem) in Romania, chestie care se afla oricum pe toti stalpii bucuresteni. Dar trebuia sa-l descosi bine-bine si cu metoda pentru ca, in principiu, el nu spunea nimic. Nimic-nimic. Cred ca si baietii din “servicii” sunt mai self-revealing decat el. N-am inteles niciodata de ce era atat de secretos in legatura cu toate fleacurile. Isi folosea al doilea prenume cu baietii care ii scriau CD-uri cu muzica (good old times before torrents…), avea o adresa de mail pe care n-am mai putut-o reconstitui neam dupa ce mi-am pierdut contul si a trebuit sa fac altul si sunt 110% sigura ca are un cont de Facebook gen “Dark Anathema Fan” sau “Black Metal Angel”, de-aia nu am reusit sa ii mai dau vreodata de urma…

Cazul 2: Recrutare pentru un post de jurist. Jurist, da, nu oricine. Omu’ care sa se duca in instanta si sa reprezinte interesele firmei in procese de sute de mii de euro sau mai mult.Nu era in fisa postului, dar se subintelegea ca trebuia sa fie “sanatos la cap”. Primesc CV de la doamna “Maria Gabriela”. Corespunde cat de cat profilului, o chemam. La interviu, ca sa sparg gheata cat de cat, o intreb “Maria e numele dvs?”(Na, s-au mai vazut cazuri de familia Maria, nici prin gand nu-mi trecea ca poate fi altfel). “Nu, e prenumele”. Confuzie. De familia Gabriela n-am mai auzit, poate o fi prima. Intreb plina de speranta: “Atunci Gabriela e numele?” “Nu, tot prenumele”. Ma uit ca vitica. Imi explica: “Stiti, nu am vrut sa imi trec numele in CV”.

Mi-au iesit ochii ca la melc, cred, poate colega cu care tineam interviul stie mai bine, oricum, mi-am reprimat cu greu o reactie de genul “Dar de ce, femeie, esti urmarita penal?!” Am reusit sa o intreb pe un ton care nu trada prea mult ce a facut-o sa ia aceasta decizie. “Nu vreau sa se stie ce fac eu”. Pai de ce, cucoana, esti agent Mossad? Vedeta TV n-avea cum sa fie, era departe de Cruduta ca look, performante deosebite in munca parea sa nu aiba, mai degraba genul linistit care trage… “Poate ma cauta cineva pe net si imi gaseste CV-ul si nu vreau”. Bun, din momentul ala din punctul meu de vedere interviul se incheiase, dar am continuat sa o chestionez dintr-o curiozitate clinica. I-am cerut numele. A ezitat o data, de doua ori, i-am zis ca in caz de angajare va fi nevoita sa ni-l dea, oricum. Si l-a rupt din suflet, asa. Apoi am intrebat-o de cele 6 luni de intrerupere din CV, la un moment dat. “N-am lucrat”. De ce? “Am avut o problema” “De sanatate?” (na, trebuia sa stim). Nu… “Atunci? De ce natura?”. “Stiti, nu prea as vrea sa spun…”. Si tot asa. La un moment dat am clacat si am intrebat-o de ce, Doamne, iarta-ma, e atat de secretoasa. Cica nu ii prea place sa vorbeasca despre ea. For God’s sake, femeia aia avea 40 de ani si venise la un interviu de angajare. Inca sunt socata. Evident, nu am mai cautat-o, nu imi imaginez nici acum cum obtinuse primele 2 joburi din viata. Erau atat de disperati incat sa angajeze un candidat care vine la interviu “pleading the fifth amendment“? Ca la asta m-a dus gandul, sa o intreb daca are avocat sau trebuie sa cerem noi unul din oficiu…๐Ÿ˜€

De ce v-am povestit de oamenii astia? Ca sa va zic ca nu ii inteleg. Si cu cat ma gandesc mai mult, ii inteleg mai putin. Primul caz era al cuiva apropiat, al doilea era, evident, o exceptie, dar modul de gandire e acelasi. Si e muuult peste puterea mea de a intelege. De ce se feresc oamenii sa dezvaluie banalitati? De ce unii sunt atat de inversunati in a pastra secret orice incat risca sa piarda lucruri importante? Ca un loc de munca mai bun, de exemplu?

Am renuntat sa mai scriu pe blog in mare masura pentru ca familia mea extinsa considera ca “asa ceva nu se face”. Na, a trebuit sa gaseasca unul mai tanar blogul, apoi l-au descoperit si generatia anterioara, si de-aici, vaaaai, a fost o multipla tragedie. Ca vai, cum poti sa povestesti despre tine si copilul tau asa, la toata lumea? Nu, nu i-a ofensat nimic in mod special, dar cum sa citeasca toata lumea ce fac eu? Si pe net. Vai-vai. E rusine. Viata ta trebuie sa ramana numai pentru tine. De ce? Ca asa se face. Asa e bine. N-am avut chef de scandal, ma obosea sa explic, nu am mai scris. Intai am sters articolele personale, apoi nu am mai scris deloc. Se pare ca nici macar ca am facut sirop de casa nu trebuia dezvaluit… Am incercat sa ma mut pe alta platforma, dar nu m-am impacat cu ea. Once a wordpress, always a wordpress! Am renuntat. Domeniul asta l-am facut acum cateva luni. Am renuntat si la el.

Dar treaba asta creeaza dependenta. Pe bune. Ca un fost fumator care moare de pofta cand simte miros de tigara, asa imi venea si mie sa ma infig in wordpress de cate ori citeam un articol care-mi placea pe alt blog. Apoi a venit Cami si m-a ispitit si mai tare, mi-a propus sa scriu un articol pentru blogul ei. God, I loved it! Chiar imi lipsea. Apoi a fost ca o conspiratie. Toata lumea cu care vorbeam ma intreba de ce nu mai scriu. Toata lumea imi spunea ca ii placea ce scriam eu. Si mie imi place sa scriu. Sunt “nescrisa” vorba lui Cami. In plus, chiar nu inteleg de ce nu as face-o. Nu inteleg, oameni buni, dragi rude de sange sau prin alianta! Nu era nimic indecent, imoral sau ilegal in ce am scris pana acum, nu am de gand nici de acum inainte. Nu am povestit despre viata mea intima, despre depozitele bancare, despre boli rusinoase ale mele sau ale altora. Nici nu o voi face. Gata. Am chef sa scriu.

E drept ca nu mi se intampla chestii senzationale, asa ca nu am de gand sa imi fac un jurnal virtual. Nu pentru ca “e rusine”, ci pentru ca ar fi plictisitor. Am incercat de doua ori sa scriu despre temele “majore” din viata mea la momentul ala si a devenit plictisitor chiar si pentru mine. Nu mi se mai pare o idee buna sa-mi fac blog despre copii, chiar daca s-o mai intampla vreodata sa mai scriu despre copilul meu (sau ai altora). Pana la urma, se scrie mult prea mult despre copii si “parenting” in ziua de azi. Si se traieste prea putin, dupa parerea mea๐Ÿ™‚ Nu mi se mai pare o idee buna nici sa povestesc doar despre locul unde traiesc eu, pentru ca mi-am dat seama destul de repede ca mesajul pe care il tramsimteam nu era ceea ce-mi doream eu sa spun. Asa ca o sa “vorbim discutii”, despre ce imi trece mie prin cap in momentul ala. Daca aveti propuneri, simtiti-va liberi sa le faceti.

Bun. That’s all, folks, la treaba.๐Ÿ™‚ Va astept, mai ales pe cei care m-au indemnat sa scriu. Sa cititi si sa comentati.

credit foto