Tags

,

Am promis catorva persoane ca scriu despre asta si-am promis si ca va fi ultima data cand scriu ceva despre “parenting” (nu, chiar nu-mi place cuvantul asta, de-aia il tot pun in ghilimele). Din motivul banal ca nu simt ca am ce sa mai spun despre asta. Cum am mai zis acum ceva vreme, sa-ti cresti copilul nu e rocket science si nici nu trebuie transformat in asa ceva. Nu o sa scriu nici teorii, nici axiome. Doar concluziile mele personale dupa 3 ani jumate de crescut un copil, asa, la nimereala, sub forma de lista haotica:

  • Copilul nostru e un membru al familiei. Copilul nostru ne este egal. Cu adevarat egal, nu in sensul ala orwellian de “mai egal decat altii”. Sigur ca e jobul nostru sa-l protejam, sa-i oferim ce are nevoie etc dar… toti facem compromisuri. Toti renuntam. Toti suntem importanti. Uneori ii vine si lui randul la a fi buricul pamantului. Alteori lucrurile nu se intampla cum vrea el. Asta e. Parerea mea e ca-i va prinde bine in viata chestia asta. Copilul nostru nu e “seful”, la noi in familie nu-s sefi.
  • Copilul nostru e al nostru. Ghinionul lui. Sau norocul lui, nu stim inca. Poate ca exista parinti mai devotati, in stare sa nu respire ca sa nu-i produca vreo neplacere odraslei, poate ca exista parinti perfecti, care nu gresesc niciodata. Noi nu suntem perfecti si asta e. Piciul pare sa se descurce de minune in atari conditii “vitrege”.
  • Nu am avut niciodata vocatia martiriului. Nu pot sa ma sacrific la modul absolut de amorul artei. Nu stiu ce as face in conditii extreme, nici nu vreau sa aflu. Probabil ca as uita sa mai respir, sa mai traiesc. Din fericire, nu e cazul. Caut solutiile acceptabile pentru toti. Mi-am plimbat copilul in carucior si l-am tinut cu “pemparsi” pentru ca astea mi-au facut viata mai usoara si nu regret nicio clipa, nici nu ma indoiesc de mine. Nu mi-as fi dorit sa-mi amintesc de primii ani din viata lui fiu-meu drept anii in care m-am chinuit spaland poop de peste tot si mi-am facut praf coloana, pentru ca nu mi se da nicio medalie. The kid is fine! Era bine si la momentul respectiv, lui i-au placut caruciorul si pampersii.
  • Suntem oameni. Iubim, ne bucuram, ne enervam, ne suparam, ne impacam. Uneori ne enervam aiurea. Asta e. Iertam pentru ca ne iubim. Nu-mi torn cenusa- n cap ca am tipat la fiu-meu dupa ce i-am zis de 25 de ori frumos si mi-am iesit din pepeni, ca nu-s calugar budist. Nu-s mandra dar nici nu ma simt ultimul om. Doar un om.
  • Noi suntem adultii. El e copilul. E treaba noastra sa-l educam, sa-l invatam, sa-l pregatim pentru viata. Nu e treaba noastra sa-l lasam sa creasca ca o buruiana, fara nicio regula, fara niciun sens, doar dupa bunul plac. Daca-l educ, daca-i impun niste reguli si limite, o fac pentru ca asta cred eu ca e rostul parintelui pe lume.
  • Noi il crestem sa traiasca in lume, nu in afara ei. Daca am fi ales o viata de pustnici, conform paragrafului 2, probabil ar fi avut alta soarta. Dar niciunul dintre noi nu a ales asta, dimpotriva. Asa ca am ales sa-l crestem in bun simt. In respect fata de ceilalti. Sigur ca e frustranta la 3 ani chestia asta. Dar acum e momentul sa invete cum sa traiasca fara sa ii deranjeze pe ceilalti. Si ca lumea asta larga nu e terenul lui de joaca in care poate sa strice ce vrea. Poate nu sunteti de acord cu mine, stiu ca trendul e altul, dar e decizia noastra sa avem un copil cuminte si bun si treaba noastra sa-l indrumam.
  • Solutiile simple sunt cele care se auto-valideaza in timp. Cand vad o teorie noua care transforma ceva foarte simplu in ceva foarte complicat, devin sceptica. Mai ales cand e vorba de cum imi cresc copilul. Eu am incredere in mine si in el si n-am nevoie de cursuri si traineri care sa ma invete cum sa fiu mama. Sunt programata genetic pentru asta.
  • Imi doresc sa nu-i spun niciodata copilului meu “Pe vremea mea…”. Vremea mea s-a dus. Vremea lui e in prezent si pe asta trebuie sa o traiasca. Chiar daca va citi pe Kindle si va merge la scoala cu iPad-ul. Asta e mersul lucrurilor, de la primii oameni care au facut un foc si-au fript mamutul incoace.
  • Ca tot veni vorba, cred ca progresul e bun. Eu nu vreau inapoi in pestera. Nici in jungla. Nu am niciun gand de a-mi creste copilul ca in triburile primitive.
  • Un copil vesel si senin e un copil fericit. Punct. Copilul meu e vesel si senin. I’m doing a good job.
  • Copilul meu e treaba mea. Copiii altora sunt treaba lor. Nu in sensul de “Nu-mi pasa”, ci de “Asa e corect”. Pentru toate motivele enuntate anterior, nu e treaba mea cum isi cresc alti copiii. Nu tin predici in parc, in magazin, in autobuz, la spital, sau pe net. Nu judec. Nu imi stiu decat viata mea, copilul meu si punctul meu de vedere. Nu stiu de ce alti parinti aleg altfel, dar nu e treaba mea sa judec. Nici ca e infofolit, nici ca e obraznic, nici ca e prea cuminte, sau mama prea nervoasa. Si cred ca asa ar trebui sa stea lucrurile pentru toata lumea.

Cam atat as avea de spus. Si, mai presus de toate astea, ca imi iubesc copilul mai mult decat as putea scrie vreodata in cuvinte. Pentru mine, el e cel mai frumos, cel mai dulce, mai simpatic si mai destept copil care va exista vreodata. Sunt sigura ca si pentru taica-su e la fel. El e universul nostru. Iar cand deciziile sunt dificile, alegem astfel incat sa fim impacati cu noi insine. Mi-as dori din suflet sa fie fericit si implinit toata viata, incerc sa-l pregatesc pentru asta si fac tot ce cred eu ca e mai bine pentru el. Numai timpul si el insusi imi vor spune daca am reusit sau am dat-o in bara.

End of transmission…

foto