Tags

,

Sa-mi fac si norma de articole despre copii.

Traim intr-o lume ciudata. Dar ciudata rau. Aparent exista cate un trainer si un training pentru orice chestie pe care omul cavernelor, strabunicii si bunicii nostri stiau sa o faca fara sa plateasca oameni sa-i invete. Training de agatat femei. Nu radeti, chiar exista un nene care ofera consultanta specializata in domeniu. Nu stiu cum s-a specializat, e drept, presupun ca “a furat” meserie de la un nene mai priceput decat el si apoi, in serile lungi cand nu avea nicio femeie prin preajma, s-a gandit sa faca macar bani din asta.

Exista – cum altfel?- trainingul de crescut plozi. Ma scuzati. Training de parenting. ย M-a fascinat descoperirea asta acum cateva saptamani, azi mi-am amintit de ea. Probabil ca e o piata vasta cu concurenta acerba, habar nu am. Eu am auzit numai de o tanti (nu, nu voi spune nici cine, nici unde, nu voi da linkuri, eu nu fac trafic decat oamenilor despre care cred eu ca merita sa aiba trafic) care se ocupa cu treaba asta. Adica tine “traininguri” si “workshop”-uri de “parenting”. Aparent, o califica faptul ca are mai multi plozi decat media pe cap de locuitor. O fi facut si ceva curs de-o saptamana, ca am vazut ca se poarta astea, o saptamana e mai mult decat suficient pentru a invata sa asisti o nastere la domiciliu, de exemplu. O fi citit si ceva carti, nu zic nu. Sunt sigura ca a citit, ca scrie niste chestii pe care le-a luat de undeva. Si foloseste cuvinte d-astea la moda acum gen “[ceva cuvant englezesc] parenting”. Sunt 16 milioane de tipuri si subdiviziuni de parenting, daca nu stiati. Probabil dupa cum se trezea de dimineata tanti cu cate un blog (si numai Dumnezeu stie ca wordpress-ul poate duce mult mai mult decat o face acum, celelalte platforme idem).

Bun, deci, se pare ca traim intr-o lume in care trebuie sa platim o tanti fara studii de specialitate (da, sunt limitata si conformista si prin “studii” inteleg facultate de profil, nu curs online), ca sa ne invete sa ne crestem copiii. Cu iubire, cica. Ca noi nu stim. Ca uite unde am ajuns. No, serios, unde am ajuns? Mie mi se pare ca o ducem destul de bine. Nu mai traim in pesteri. Copiii oamenilor cavernelor au fost mai buni decat parintii lor si au descoperit uneltele. Au facut case. S-au construit civilizatii. Piramide. Biblioteci. Capela Sixtina. Universitati. S-a eradicat ciuma. S-a descoperit motorul cu aburi. Apoi cel cu reactie. Am ajuns pe luna. De cand a aparut omul pe pamant, copiii unor oameni care nu au facut “training de parenting” au crescut si au facut chestii. Omenirea, ca ntreg, a mers doar inainte. Avem chirurgie microscopica, oameni buni, desfacem atomul in bucatele mai mici. Unde am ajuns?

Probabil ca o sa spuneti ca suntem rai si nevrotici. Eu nu cred asta. Cred ca suntem la fel de rai si nevrotici ca toate generatiile anterioare. Sau la fel de buni si echilibrati. Unde exista alb exista si negru, plus o gramada de nuante de gri. Numai ca acum exista comunicare globala, libera si ieftina. Avem internet. Putem citi o gramada de chestii pentru ca putem scrie orice si trimite la toata lumea. Suntem (ne lasam, ar fi mai corect spus) bombardati de o cantitate ingrozitor de mare de informatie, nefiltrata, bruta, pe care nu o putem cuprinde si integra si ne sperie. Nu suntem anxiosi pentru ca nu ne-au iubit parintii nostri (ca majoritatea au facut-o), ci pentru ca nu mai stim ce sa facem cu atatea teorii, pareri, curente, emisiuni, site-uri, bloguri, traineri, experti. Ne simtim incompetenti in toate. Sa iubim, sa vorbim, sa ne crestem copiii. Sa agatam femei.

Eu cred ca sunt competenta sa-mi cresc propriul copil din simplul motiv ca sunt mama lui, si el e copilul meu, si chestia asta e mai presus de orice m-ar putea invata cineva. Nu eu personal, care am ceva studii in domeniu, nu va ganditi la asta, oricum “nu se pune” cand e vorba de viata ta si copilul tau si nervii tai si angoasele tale. Oricine. Am ajuns sa credem ca este “rocket science”. Ca trebuie sa faci specializari pentru asta. Nu trebuie. Ne este scris in codul genetic. Femeile sunt nascute sa fie mame. Sigur, vom face si greseli. Ne vom pierde cu firea. Vom spune prostii cateodata. Vor fi momente de “criza”. Dar de astea nu ne scapa niciun training si workshop.

Omul e robust si competent sa-si traiasca viata. Imi pare rau ca am uitat asta si ne-am pierdut increderea. Copiii nostri sunt puternici si “dotati” sa creasca mari si frumosi si cuminti (da, stiu ca e un cuvant blamat, mie imi place). Noi suntem capabile sa ii crestem, sa ii iubim, sa ii protejam. Sunt perioade negre, perioade roz, sunt griji, greseli, bucurie. Stim sa facem asta, toate astea sunt in noi. In principiu, totul merge ok doar cu astea.

Daca, la un moment dat, ceva nu merge, exista ajutor specializat. Exista oameni care invata ani buni cum sa ajute alti oameni sa se regaseasca si sa-si gaseasca drumul. Ei se numesc psihologi, psihoterapeuti in principiu (care sunt psihologi supraspecializati) si se afla acolo sa ajute oamenii normali sa isi depaseasca problemele (nu, nu se ocupa de nebuni). Nu sunt o “statie” obligatorie, doar niste oameni la care apelezi cand simti ca nu te mai descurci singur, ca problemele te depasesc, ca nu te mai bucuri de viata si nu o mai scoti la capat. Vi-i recomand cu caldura, nu e rusine, e o dovada de maturitate si responsabilitate sa recunosti ca a venit acel moment si ai nevoie de ajutor.

In rest, dragii mosului, chiar putem. Ne putem creste copiii. Imperfect, da, ca asa e construit omul. Dar o putem face cu bucurie si lacrimi si iar bucurie. Nu va mai puneti atatea intrebari, nu va mai indoiti. Traiti. Nu ma dati fuga la net in fiecare clipa ca sa va verificati. Exista o infinitate de drumuri, dar majoritatea chiar duc in acelasi punct.

Cred ca singurul “training” de care am avea nevoie ar fi unul de incredere in noi. Dar, dupa cum ii spuneam cuiva saptamanile trecute, “This too shall pass” e noua mea mantra.๐Ÿ™‚

foto